În brațele morții (boyxboy)

34

Îmi simțeam umerii foarte grei, de parcă eram împrejurat de greutăți peste întreg corpul. Iar cu fiecare secundă, acest sentiment devenea tot mai apăsat. Respirația îmi era și mai grea, în timp ce făceam pași timizi pe podeaua acum curată. 

Eram în același loc. În aceeași casă. Însă acum Kyran nu mai era lângă mine. Iar totul din jurul meu era schimbat. Pereții erau acoperiți de un tapet nou nouț și podelele luceau în bătaia luminii lumânărilor. Pe pereți erau și împrăștiate o mulțime de portrete, diverse persoane pe care le vedeam pentru prima dată. Tot holul era acoperit în portrete, iar când ajung în capăt, sunt întâmpinat de o ușă simplă.

Părea simplă. Dar când îmi îndreptam degetele înspre mâner—mă simțeam de parcă deschideam ușa de la iad. Mă simțeam de parcă dacă încerc să intru acolo, mă voi întâlni cu însuși diavolul și o să-mi regret fiecare decizie făcută în acest moment.

Ce s-a întâmplat? Unde sunt?

Împing ușa fără să mă gândesc de două ori, iar ea scârțâi lung înainte ca imaginea unei camere să mi se întindă pe retină. Era decorată într-un stil rustic, pe masa din mijlocul încăperii fiind diverse bucate și candelabre cu lumânări. Era luminată slab din cauza lumânărilor, dar și a faptului că afară soarele apunea.

Privirea îmi fuge spre ziarul părăsit de pe masă, care era lovit din plin de o briză ușoară de vânt. Ziarul părea ca nou, paginile albe, cerneala de un negru impecabil, singurele pete fiind urme de ceară ce se prelingeau de la lumânări. 

6 martie 1951. Citesc data notată din colțul ziarului.

Acum 70 de ani. Înghit golul din stomac, simțind o briză rece cum mi se prelinge și mie pe piele. De la umeri, spre baza taliei. Simțeam o atingere ușoară, rece, dar când încercam să văd ce este în jurul meu—nu vedeam nimic neobișnuit. 

"Tată, tată, ai văzut?! S-a deschis ușa singură," un râset de copil cuprinde întreaga tăcere a încăperii, iar când clipesc, în fața ochilor mei apare o familie. Stăteau la masă, iar fără ca nici măcar să mă privească, continuau să mănânce. 

"E curentul," răspunsul său era calm.

"Dar nu e nici un geam deschis!" Insistă copilul, privindu-mă pe mine. Îmi casc ochii și tușesc.

"Scuze, n-am idee cum am ajuns aici," le răspund debusolat. "N-aveți-" Dar înainte să termin cuvintele, băiatul se ridică de pe scaun și cu pași apăsați se apropie de mine. Simțeam cum inima începe să-mi bată puternic, însă el nici nu se oprește în fața mea. Credeam că o să se lovească de mine, dar cumva trece prin mine, fugind spre jucăria aruncată de pe podea.

Rămân șocat pentru câteva secunde încercând să îmi adun gândurile. Clipesc apăsat, privind copilul, apoi privindu-mi propriul corp. El tocmai ce a trecut prin mine? Cum de este posibil? Îmi plimb mâinile peste corpul meu—însă puteam foarte bine să-l simt. Îmi proptesc palma în masa de lemn din fața mea, ea zguduindu-se ușor sub atingerea mea. Era cât se poate de solidă. Bărbatul privi ușor confuz masa, însă nici pentru o secundă nu mă privi pe mine.

"Fii cuminte, nu lovi masa cu picioarele," o dojeni pe fetița de la masă.

"Nu lovesc nimic," se încăpățânează.

Eu am fost cel care a lovit-o. Dar de ce nu mi-a zis nimic? Îmi ridic palma în fața ochilor lui și o flutur. Privirea sa era încă țintită în gol, ducându-și ceașca spre buze. Sorbi o gură din conținut fără ca măcar să clipească, de parcă nu vedea nimic neobișnuit. Îmi umezesc buzele cu vârful limbii și îl ating pe umăr.