În brațele morții (boyxboy)

2

În momentul în care deschid ochii, simt doar un miros puternic îngrozitor. Clipesc de câteva ori până privirea îmi deveni mai clară, apoi reușesc să văd doar tavanul murdar de deasupra mea. Privirea urmă conturul inscripțiilor ciudate în roșu, un lichid necunoscut prelingându-se înspre pereți — direct pe podea. Mă stropește și pe mine, chiar dacă încerc să mă feresc. Doar înghit în sec, ridicându-mi corpul ușor, căutând cu privirea în jurul meu, în încercarea nu prea reușită de a înțelege unde sunt.

Las un urlet să-mi scape buzele atunci când realizez sursa mirosului. Un cadavru în putrefacție se afla fix lângă mine, trezind toate duhurile din mine în momentul în care îl văd. CE DRACU! Sar repede de lângă el, simțind cum inima începe să-mi bată cu putere, însă îmi pierd echilibrul și ajung iarăși pe podea, în praful infernal care acoperea podeaua într-un strat gros. Privesc speriat locul din jurul meu, iar respirația mi se oprește când realizez că nu era singurul cadavru. Ochii mi se măresc, iar degetele mi se încleștează în pumn.

Pe podea erau împrăștiate o mulțime, iar majoritatea erau sfâșiate în bucăți. Sânge uscat, bucăți de mațe, piele, chiar membre întregi ale corpului uman– scena părea precum scoasă dintr-un film de groază, conducându-mi întreg corpul în panică. Unde mă aflam? Ce se întâmplă? Cum am ajuns aici? Și care dracu era faza cu acești morți?

Mă ridic cât pot de repede de la podea, încercând să evit mirosul dezgustător și faptul că întreg corpul meu voia să rămână nemișcat în loc, în speranța de a reveni la realitatea mea. Tot stomacul mi se întorcea pe dos și nu numai de la miros, dar și de la imaginea din fața mea. Se simțea de parcă mă trezisem la scena unei crime, dintr-un film înfricoșător. Totul părea atât de real. Mi se ridicase și părul de pe picioare.

Unde eram?

Mă apropii de cadavru, încercând să realizez unde sunt. Din fericire aveam în buzunarul de la spate o pereche de mănuși. Le aveam pentru că intenționasem să fac și ridicări la bară azi, după antrenament, iar pielea mea nu se prea împacă bine cu fierul— mă ardea. Nu am mai făcut ridicări, însă îmi aveam în continuare mănușile la mine, fiind momentul ideal din a le folosi. Nu aveam de gând să ating corpurile cu mâna goală. Nu voiam să ating nimic de aici cu mâna goală.

Nu recunoșteam persoana din fața mea, cel mai probabil nu era un cetățean al orașului, dar atunci cum a ajuns aici? Cum am ajuns eu aici? Nu mai știam cum să reacționez. Măcar era din orașul meu? Măcar eu eram în orașul meu? Erau o grămadă de persoane, dar fețele le erau smulse. Erau într-o stare de putrefacție prea adâncă, probabil dacă își mai aveau fețele, acum era imposibil oricum de indentificat. Sângele era împrăștiat pe podea și deja uscat. Orice a fost, s-a întâmplat demult. Mult prea demult.

Încerc să inspectez cadavrele, găsind ulterior o bucată de hârtie. Sau carton. Nu știu, era vechi și îmbibat în sânge. Nu înțelegeam ce era, nu avea nimic special însemnat, dar atunci găsesc o poză. Alb negru, însă era o poză. Îmi oferea o impresie vintage, îmi făcea tot corpul să tremure, iar degetele să se înclește în materialul pozei. 1821 primăvara, era notat pe spatele pozei.

Nu era nimic folositor, doar o fotografie de familie probabil. Sau cu prietenii, nu am habar. Singura persoană pe care o recunoșteam era bărbatul care acum era întins într-o baltă uscată de sânge. Era greu de identificat, dar părea mai întreg decât cadavrele de lângă el. Simțeam cum mă apucă fiori electrizanți pe șira spinării. 1821? Cadavrul său arată precum în poză, dar acum suntem în 2021. Au trecut două secole, însă asta nu ar trebui să însemne că este imposibil ca el încă să existe? Nu ar trebui să se descompună sau ceva de genul ăsta?