În brațele morții (boyxboy)

43

"Numărul de oameni dispăruți se rotunjește la 200," zice Zakaius concentrat în timp ce privea ecranul laptopului său. Primise un document de la FBI și parcă mi-aș fi dorit să nu fi auzit de el. Iarăși voiau să facem ceva.

"200 de oameni?!" Întreb șocat. 

"Au dispărut în mai puțin de o săptămână. Și toți au fost văzuți în același ultim loc. Stația de metrou  'Moynihan Hall'. Este mai departe de noi, dar ne-au asigurat transport," își ridică privirea spre mine. Fac schimb de priviri cu Polaris și înghit nodul din gât. Ce naiba oare o fi acolo?

"Și abia acum ne-au zis?" 

"Au încercat să rezolve singuri, dar se pare că nu au găsit nimic. Ei presupun că este un spirit care îi ține captivi… sau mai rău, au fost omorâți. Totuși, speră să nu fie ultima variantă."

"Idioți! Cum sa rezolve singuri, cine se cred?"

"Nici măcar cu arme, cam multe așteptări au avut. Chiar considera că un spirit care a omorât 200 de oameni va fi atât de ușor de prins?"

Un spirit tocmai 200 de oameni? Mi se părea greu de înghițit. Până acum au fost spirite mai perfide, însă tocmai 200 de oameni, nu am mai întâlnit așa ceva. Parcă doar gândul îmi trezea fiori reci pe șira spinării. Ce fel de monstru ar putea fi? Și în fond, oricât de periculos ar fi, dacă găseam talismanul, era tot de ce aveam nevoie.

"Când ne ducem?" Întreabă Kian și își coboară privirea spre celălalt bărbat. 

"Mâine."

După răspunsul pe care i l-a oferit, toți își îndreaptă privirea spre mine. Știam ce aveau de gând să-mi zică și deși nu am auzit încă cuvintele lor—știam deja că aveau să mă calce pe nervi. Îmi ascund palmele în buzunare și mă prăbușesc pe canapea, evitându-i pe toți, concentrându-mi privirea pe ecranul din fața mea.

"Dacă aveți de gând să mă întrebați de vin, răspunsul e da. Nu am de gând să las o boală nesuferită să mă țină în loc," schițez un zâmbet forțat. 

"Scuze," îngână Aileen. "Dar nu vrem să se întâmple ceva."

"Okay, dar nu o să se întâmple nimic. Oricum am programare la medic abia peste câteva zile, doar nu o să stau până atunci degeaba."

Kian mă bate prietenește pe umăr și îmi zâmbește. "Okay, oricum fără tine ar fi fost ciudat. Eu mă duc să iau ceva de mâncare, spune-ți acum toți ce să vă iau."

Ziua următoare sosi destul de repede, trezindu-mă deja în mașina care tocmai ce a fost parcată. Îmi îndrept privirea spre geam, privind cerul de deasupra noastră. O vreme oribilă. Vântul bătea îngrozitor, nu cred că părul meu va putea supraviețui în tot acest haos. Ies din mașină și trântesc ușa în spatele meu, privind imaginea de afară.

Îmi simțeam pielea lovită de aerul rece, iar părul îmi era răsfirat de vântul puternic. În jurul meu totul părea gol, nu vedeam în zare nici o persoană, deși și zona fusese izolată, iar multe persoane sunt în continuare speriate de a ieși afară după toată faza cu schimbarea orei. Câteva sticle goale se mai auzeau lovindu-se de borduri, în bătaia vântului, iar fiecare pas pe care îl făceam—îmi lăsa o impresie ciudată. Frunzele erau împrăștiate în jurul nostru, zburând pe lângă noi. Priveam stația de metrou din fața mea, părea pur și simplu goală și totuși, îmi oferea un aer foarte rece și straniu. 

Nicidecum acel sentiment pe care îl simțisem înainte. Nu simțeam nici măcar energie negativă, iar cumva, acest lucru cred că mă înfiora cel mai tare. Ce naiba ar putea fi?