În brațele morții (boyxboy)

9

Mă simt inundat de întuneric cu fiecare pas pe care îl făceam, iar Kyran dispăruse deja. Îmi întindeam palmele, dar nu simțeam nimic. Nici o suprafață dură de care să mă susțin, nici pe nimeni lângă mine, nici absolut nimic de care să mă țin. Iar vocea mea nu mai avea putere, glasul ei pierzându-se în întunericul finit. Aș vrea să spun că nu-mi era frică, dar adevărul era mult prea departe de acest lucru.

Fiori mi se strecurau pe șira spinării, iar părul mi se ridica de pe picioare. Simțeam câteva perechi de degete mângâindu-mi pielea plăpând. Simțeam o atingere străină cum îmi explora pielea— iar atingerea era rece. Precum o briza înghețată de vânt iarna, de parcă erau cuburi de gheață care nu mai aveau mult până mă străpungeau. 

Lumina de deasupra capului meu flecări ușor, iar camera este inundată într-o lumină seacă și ștearsă. Simt cum buzele îmi tremurau, iar podeaua de sub picioarele mele nu mai părea aceeași podea pe care mă aflam acum câteva secunde. Nici nu am habar unde e Kyran, dar să dispară atât de rapid, mi se părea imposibil. Fiecare pas de-al meu lăsa un scârțâit lung și dureros. 

"Crezi, Renee, vreodată că suntem diferiți?" Îi aud glasul lui Polaris, iar bărbia mi se întoarce spre acea direcție. Nu o puteam vedea, dar o puteam auzi.

"Ce ai în vedere? Polaris, vino la mine."

Aud pași. Podeaua sub picioarele mele scârțâia sub greutatea cuiva, iar fiecare pas părea că se aude tot mai aproape. Dar nu vedeam pe nimeni. Eram în continuare singur, deși îi simțeam prezența. 

"M-am săturat, ce nu înțelegi? M-am săturat să fiu cu niște ipocriți precum voi. Tu nu înțelegi."

"Sunt confuz, ai dreptate… ce ai în vedere?" Întrebarea mea se auzi clar, dar locul încă părea înecat în liniște. Înghit reticent în sine și încerc să evit locurile întunecoase cu fiecare pas. Păreau că ascund ceva, iar de acest lucru îmi era mie cel mai frică.

Și de liniște. Când e prea liniște, niciodată nu e de bine. Iar acum era unul dintre acele momente.

"Polaris, ce cauți aici?" Continui să o întreb după ce realizez că nu prea avea de gând să răspundă. "Vino acasă, de ce ai venit aici? Este vorba despre un talisman?"

Auzeam șoapte în ureche, dar toate erau incoerente. Vedeam umbre cu colțul privirii, dar când mă întorceam, nu era nimic… sau nimeni acolo. Toată această ambianță mă prăbușea din picioare.

"Este diavolul printre noi, pe pământ, Renee. Nu e vorba de un talisman, ele se pot strica foarte ușor. E vorba de mai mult decât crezi. L-am văzut pe diavol. Este mai aproape decât te aștepți."

Simt o mână în jurul încheieturii, făcându-mă să urlu cât îmi pot plămânii, dar în momentul următor mă trezesc în living-ul din cabană. Mă ridic brusc în fund și scrutez încăperea cu privirea. Ce naiba a fost asta? Respirația îmi era grăbită, iar inima îmi bătea cu putere.

"Oh, te-ai trezit," îl aud pe Zakaius vorbind, iar apoi îmi așeză o ceașcă de ceai în fața mea. Înghit confuz și încordat. 

"Ce naiba s-a întâmplat," șoptesc debusolat, privindu-mi reflexia în lichidul din ceașcă. Mâinile îmi tremurau. Întreg corpul o făcea. Închideam ochii și vedeam imaginea blocată pe retină. "Unde e Polaris?!" 

"Polaris e bine. Am găsit-o în subsol, a leșinat de la contact cu energia negativă," aud vocea lui Kyran care intrase în cameră. "Dar tu, domnișorule, nu prea ești bine."

Privirea mi se ridică spre bărbatul care stătea lângă mine. "Poftim?" Glasul îmi era foarte slab.

"Ești bine acum, nu? Ai fost manipulat de un spirit. Nu cred că a fost cea mai plăcută experiență. Nu am habar ce ai văzut, dar ceea ce am văzut noi sus, numai Polaris nu era."