În brațele morții (boyxboy)

30

Îi povestisem tot. Despre ce a spus copacul. Despre faza cu Dumnezeu. Și despre cuvintele spiritului de dimineață. Oricât de frică îmi era să nu îl fac să se îngrijoreze și mai mult, știam deja că trebuia să îi spun măcar cuiva adevărul. Cumva speram ca măcar el să mă lămurească. El mă ascultase calm, nu îndrăzni să mă întrerupă, dar la sfârșit, nici nu a zis nimic. Presimt că nici el nu avea habar ce se întâmplă, dar încerca să nu își piardă controlul și doar mă asigură că orice este—va fi totul bine. 

"Dar tu– tu de ce ai venit în pădure?" Întreb după câteva secunde, spărgând liniștea dintre noi doi. Mergeam prin pădure, în direcția opusă de unde am venit, el strângându-mi mâna în a sa. Degetele îi erau fierbinți, după ce și-a dat jos mănușile, cu degetul mare masându-mi ușor interiorul palmei.

Expiră lung, păstrându-și ritmul. Nu îi vedeam expresia, deoarece eram mai în spate fiindu-mi dificil să țin pasul cu el. Dacă nu m-ar fi tras după el, aș fi rămas și mai în urmă. "Am auzit un strigăt. Iar cu toate disparițiile din ultimul timp, mă gândeam că este cineva. Dar nu am găsit pe nimeni, doar pe tine."

"Și de ce nu ai luat arma?" Îmi arcuiesc sprânceana.

Strânsoarea sa deveni mai puternică, continuând să meargă cu pași apăsați. Vântul șuiera printre crengi, iar bărbatul reacționa la orice sursă de zgomot, fiind cu ochii în patru. 

"Îți zic sincer, Renee, nu le suport. Armele au energia lor, cu care sunt în stare să distrugă suflete. Eu am fost antrenat să fiu sensibil la energie, pur și simplu mă deranjează enorm. Chiar și acum, fără să mă uit, simt cuțitul de la tine din buzunar." Expiră lung, eliberându-și umerii din încordare. Se întoarce spre mine și pe buze i se arcuiește un zâmbet.

Frunzele încep să se împrăștie în jurul nostru, vântul făcându-și de cap.

"Și de ce nu mergem înspre cabană?" Îi pun iarăși o întrebare.

"Mergem."

"Dar mergem în direcția greșită."

Privirile ni se întâlnesc, iar Kyran încetini pasul, încât să îl ajung eu din urmă. Degetele i se coboară de pe încheietură spre degetele mele, strângându-mi palma strâns. Puteam să simt cum furnicăturile mi se ridică din călcâie până spre umeri. Era o fierbințeală care-mi pătrundea în întreg corpul, răcoarea aerului de afară intețind acest sentiment.

"Dumnezeu zice că a renunțat la noi, nu? Țipătul a fost de avertizare. Nu doar noi l-am auzit, Renee. Fiecare persoană de pe pământ l-a auzit."

Înghit în sec, privindu-l debusolat. El se oprește în loc și se întoarce spre mine, întinzându-și degetele înspre părul meu. Ia o frunză prinsă și îmi zâmbi prietenește. Știa ce face.

"La ce te referi?"

"Diavolul a distrus balanța lumii. Drumurile s-au schimbat. Trebuie să citești cartea." Strivește frunza în palmă, iar apoi suflă spre rămășițe. Sunt luate de vânt, amestecându-se cu mulțimea de frunze moarte din jurul nostru.

"Care carte?" Mă încrunt. 

"Fostul talisman al spiritului pe care l-ai ucis la lac, Renee. Cum de ai uitat?"

"Pot citi cartea aia? Era într-o limbă ciudată."

"Deoarece e o carte sacră, iar tu ai folosit sânge ca să o deblochezi. Scrie acolo despre despărțirea lumii de zeu." Se întoarce cu spatele la mine și continuă să meargă.

"Asta e confuz," râd. 

"Să citești neapărat. Este foarte important să știi asta."

Îi privesc linile spatelui, dar nu mai zic nimic. Nu știam că pot citi cartea aia, deși țin minte imagini cum literele din ea se schimbau în litere din latină. Cât despre Kyran, continui să tac, deoarece cumva simțeam, dacă continuam să discutăm, o să ajungem la tot ce s-a întâmplat noaptea anterioară. Dacă închideam ochii, simțeam că îl văd dezbrăcat în fața mea. Îmi deschid ochii repede și îmi mut fața jenat. Obrajii îmi erau roșii. O zi am putut să-l evit! Mai mult nu s-a putut. Îmi era imposibil.