În brațele morții (boyxboy)

29

Trec printre bălțile de noroi, lăsând urme adânci în spatele meu. Nu auzeam nimic, doar foșnetul naturii și zgomotul pleoscăit al pașilor mei în bălțile de noroi. Fusese cald mai devreme, nu știu când vremea a devenit atât de umedă și ploioasă, însă țineam strâns de pumnalul din mâna mea, de parcă viața mea depindea de el în acest moment. Nu aveam nici un motiv de ce aș face asta, însă ceva din mine mă impunea să fac asta.

Căutând telefonul prin buzunare ca să aprind lanterna, realizez că l-am uitat în cabană. Îmi întorc privirea în spate și îmi dau seama că deja am parcurs o distanță semnificativă. Nu prea avea rost să mă întorc înapoi, astfel că doar îmi trag gluga peste cap și cu mâinile în buzunar—continui să merg. 

Dar ori eram eu paranoic, ori simțeam aerul încărcat cu energie negativă. Nu era un val puternic, însă era suficient încât să îl simt. Sau poate mi se părea. Umerii mi se simțeau mai grei, iar aerul părea mai dens. 

Iau o gură adâncă de aer, simțind briza rece de vânt pe piele. Privirea mi-o trec prin împrejurări, căutându-l pe Kyran. Pașii lui demult au dispărut, iar acum doar mă bazam pe noroc. Deși nu prea cred că-mi era prea bun, deoarece umblam ca bezmeticul și nici nu-l găseam. 

"Kyran!" Îi strig numele, dar ca răspuns îmi aud doar propriul ecoul în depărtarea pădurii. Din cauza diferenței de temperatură dintre zi și seară, căldura unei zile însorite și răceala unei nopți întunecoase, se lăsase un strat vag de ceață printre copaci. Nu puteam vedea mai departe de câțiva metri, iar modul în care arăta pădurea, nu pot spune că îmi oferea cea mai bună impresie.

Poate nu a fost chiar înțelept să plec singur și ar fi trebuit să îi fi cerut și ajutorul lui Kian. Cred că ar fi mai bine să mă întorc înapoi și să nu mă mai pornesc de capul meu, chiar dacă eram îngrijorat unde naiba ar putea fi. Kyran s-a luptat toată viața cu spiritele și chiar dacă și el, dar și eu, eram mai căutați de spirite din cauză că am scăpat din purgatoriu—el știa cum să se apere. Oriunde o fi, sper că nu s-a întâlnit cu nici un suflet mort.

Mă întorc pe vârfuri, călcând pe o creangă uscată. Pocni sub picioarele mele, sunetul făcându-mă să tresar și să-mi pierd echilibrul. Mi-l recuperez repede când mă prind de un copac, expirând lung și adânc. Îmi iau palma de pe copac, tăindu-mi pielea într-o bucată corojită de coajă. 

Mă strâmb, frecându-mi tăietura cu degetele. Era una ciudat de adâncă. Sângele mi se prelinge spre podul palmei, lăsând o urmă roșiatică în urmă. În cele de urmă îmi picură din palmă, iar întâmplător mânjesc copacul de sânge. Murmur ceva incoerent, suspinând mai mult din pricina durerii, dar privirea îmi este rapid atrasă de ceva dubios.

Sângele meu pe coaja uscată nu forma doar pete aiurea. Forma litere, care păreau încrestate în lemn, deși nu le văzusem mai devreme. Iar cu fiecare secundă, lemnul se schimba tot mai mult, literele devenind cuvinte. Privirea mi-o trec sfios peste linile care apăreau, un fior rece făcându-mi spatele să se încordeze. 

"Dumnezeu a încetat deja din a vă salva."

Citesc cuvintele formate în coajă și încerc să înțeleg dacă nu erau doar o vedenie. Le recitesc din nou, însă nu nu mă greșesc. Îmi trec buricele degetelor și… părea ciudat de real. Erau adânci. Iar durerea din palmă se înteți.

"Există o singură persoană care vă mai poate salva din iadul care se formează." Parcă cu fiecare cuvânt care apărea în lemn, durerea devenea tot mai ascuțită. Însă chiar nu-mi păsa. Era atât de ciudat.

"Ce e asta?" Șoptesc mai mult pentru mine și complet uitând de scopul meu de a mă întoarce, rămân lângă copacul dubios. Nu era nimic diferit de el față de celelalte, însă pe celelalte nu apărea acest text ciudat. De parcă copacul singur m-a găsit. De parcă avea să-mi spună mie ceva.