În brațele morții (boyxboy)

41

Mă împinse în pat, urcându-se deasupra mea, privindu-mă cu patos. Îi simțeam privirea cum îmi scruta fiecare linie a corpului, limba jucându-i în gură. Îmi trezea palpitații în întreg corpul, nu mă puteam gândi la nimic altceva. Bărbatul ăsta știa cum să îmi înece mintea în alte gânduri, cum să îmi scoată mintea de la toate gândurile toxice pe care le aveam. Mă făcea să cred că hainele de pe mine sunt de prisos. Mă făcea să îmi doresc să îl strâng puternic la pieptul meu și să nu-i mai dau drumul niciodată. Mă făcea să îl vreau.

"Drace, nu am idee cum voi răbda fără tine câteva zile," buzele fierbinți i se regăsesc pe linia maxilarului meu. 

"La ce te referi?"

"Trebuie să plec. Îmi pare rău. Așa s-a nimerit. Doar câteva zile," îmi șopti răgușit și își strecoară degetele pe sub materialul tricoului meu.

"Poftim? De ce îmi spui abia acum?"

"Îmi pare rău. Dar revin repede. Nu am găsit pur și simplu momentul de a îți spune mai devreme."

Aud cuvintele sale și deși spunea că revine repede, simțeam un gol care zvâcnea în stomac. Nu am idee de ce. Aveam încredere în el că nu mă mințea, însă sentimentul acesta amestecat cu anxietatea faptului că el nu mi-a răspuns înapoi la cuvintele mele, nu se împăca prea bine. Și poate doar eu exageram, dar încă eram foarte pierdut după veștile de mai devreme.

Mă sărută scurt pe colțul gurii, trecându-și buricele degetelor peste linia V-ului meu, până ajunge la tivia boxerilor mei. Atingerea îi era rece, probabil din cauza faptului că își purta mănușile. 

"De ce pleci?"

"Trebuie."

"Pentru ce?"

Luă o pauză înainte să-mi răspundă. "Documente. Trebuie să mi le completez, dar vom vorbi prin mesaje, bine?" Mă privi în ochi, iar eu dau pozitiv din cap mai reținut. Chiar acum trebuia să plece? Dau să îmi mut privirea, dar el îmi ridică bărbia cu două degete, sărutându-mă flămând.

Își strecură limba printre buzele mele, accentuând fierbințeala dintre picioarele mele.

"Dar când eu nu voi fi aici, nu te stresa, bine?"

"Când pleci?"

"Mâine dimineață. Cât mai repede, cu atât mai repede mă întorc. Tu doar promite-mi că nu îți vei umple capul cu prostii. Vei fi bine, ai înțeles?"

"Mda," îi răspund sec și îl trag înapoi într-un sărut.

Nu trebuia să mă simt așa. El avea să revină. Dar cumva… mă simțeam rănit. Documentele mai puteau aștepta și de ce nu le făcea aici? Nu se știe naiba cât mai aveam și totuși el putea pleca atât de ușor, zicându-mi pe ultima sută de metri. Durea. Nu știu de ce, dar o făcea.

Am crezut că eram mai important pentru el.

"O să-mi petrec timp doar cu tine când mă întorc, dacă nu o să te enervezi de mine," râde. Își întinde palma și îmi răsfiră părul cu degetele, zâmbind scurt. "Văd cât de încordat ești. Te rog nu te gândi la prostii."

"Nu o fac, sunt încă emoționat."

Se ridică în genunchi, între picioarele mele, privindu-mă. "Nu vreau să te presez."

"Nu o faci."

"Ar trebui să ne oprim aici. E doar faptul că balanța lumii este foarte dezechilibrată, probabil de aceea brusc corpul tău a început să îți reacționeze așa. Nu trebuie să fii speriat, tot răul spre bine, nu? Multe lucruri au luat-o razna de când Dumnezeu a renunțat la noi."