În brațele morții (boyxboy)

23

"Dacă ai avea șansa să te întorci în lumea ta, ai face-o?" Glasul îmi era abia auzit în întunericul nopții.

"Nu," răspunsul îi era simplu.

"De ce?"

"Deoarece tu nu ești acolo."

///

Dimineața chiar părea obositoare. Nu știu de ce, poate noaptea pe jumătate adormită era de vina, însă mă simțeam foarte epuizat. Cumva într-un mod mai diferit de oboseală. Corpul îmi era mort, iar eu căscam practic nonstop. Cred că și ceilalți au realizat.

"Toată situația e prea calmă în ultimul timp, nu crezi?" Întreabă curioasă Polaris, privindu-mă ușor amuzată. Înghit în sec și încât să-mi maschez expresia feței, chicotesc vag. Privirea mea și a brunetului ni se încrucișează, dar pe fața sa nu citesc nici o expresie.

"Presupun, nu avem de ce ne plânge..." dau din umeri și îmi îngrop degetele în materialul buzunarului. Doar de-ar ști, îmi spui mie însuși în minte și iau o gură adâncă de aer.

Tic.

Privirea mi se ridică înspre acele ceasului. Timpul trecea neobișnuit de greu.

Tac.

Kyran își trage peste degete mănușile, privirea jucându-i când spre mine, când înspre ceas. Mirosea și el ceva ciudat.

Tic.

Polaris scăpă ceva pe jos, dar nici nu încercă să prindă acel lucru.

Tac.

Mă uit pe geam și tot ce văd erau norii deși de pe cer. Ceața era atât de deasă încât nu puteai vedea practic nimic în fața ta.

Tic.

"Ce drace?" Izbucnește blonda și aruncă prosopul din mâna ei pe masă. Aileen își plimbă privirea îngrijorată prin încăpere. "De ce totul pare atât de... ciudat," își lipește dosul încheieturii de frunte cu ultimul cuvânt.

Telefonul din palma lui Polaris începu să sune, iar ea doar îl privește încordată. "Nu am idee," îi răspunde mai mult precum o șoaptă, fără să răspundă la apel. "Dar simt și eu asta."

///

"Avem 4 apeluri deja?" Întreabă Kian confuz, încercând să o ajungă pe Polaris din urmă. Ea întotdeauna din cauza emoțiilor mergea foarte repede, de parcă o grăbea ceva. Degetele îi era încordate și le frământa încontinuu.

"Au zis că este un grup dubios de oameni în oraș. Sperie copii, dar nu au făcut nimic. Nu se știe cine sunt sau ce caută aici," ne explică fata tensionată.

"Ce e cu ceața asta... abia pot să văd ceva!" aprinde Aileen lanterna, strângându-și palmele mai aproape de corp. Mă apropii de ea și îi ofer jacheta mea.

"Poftim, nu mi-e atât de frig." Gestul meu căpătă o privire nesigură din partea lui Kyran, dar eu nu reacționez. Mă prefac că nici nu observ cum se holbează la mine.

"N-am idee ce e cu vremea asta, dar e destul de frig afară, nu e foarte neobișnuit..." îngân mai mult cuvintele. Fata îmi acceptă geaca fără prea multe întrebări, iar eu îmi strecor palmele în buzunar. Poate eram îmbrăcat gros, însă degetele îmi înghețau. S-a făcut frig brusc afară, iar cu cât ne apropiam mai mult de oraș, frigul se înteți.

"Ce drace! Nu e iarnă afară," își ridică Kian bărbia înspre cer.

"Nu doar anotimpul schimbă vreme," îi răspunde nonșalant Kyran și îl privește indiferent. "Balanța în lume este foarte nesigură. Multe lucruri neobișnuite se pot întâmpla pe lângă spirite."