În brațele morții (boyxboy)

22

Privirea mi se ridică înspre cerul înstelat. Era o noapte destul de plăcută și calmă, însă eu nu aveam somn. Mă rostogoleam prin pat fără vreo șansă de a închide măcar un ochi, în timp ce privirea mea se obișnuia încet cu întunericul camerei. Mă gândeam constant doar la ce se întâmplă în jurul nostru. Toată faza cu spiritele, faptul că eram singurii din lumea întreagă ce știau de asta. Faptul că am călătorit practic prin universe. Nu mai înțelegeam nimic.

Noi suntem doar un grup mic de oameni care pot abia sa acopere suprafața orașului nostru. Însă suflete se află în întreaga lume. Înțeleg ca multe vin în orășelul nostru deoarece vor să ne prindă pe mine și Kyran, însă oare câte spirite libere există în întreaga lume? Câte spirite nu lasă lumea să doarmă în liniște noaptea?

Kyran își trage pătura peste umeri și se întoarce înspre mine. Pielea rece îi era lipită de a mea, fiori pătruzându-mi în întreg corpul. "Cât te mai miști înainte să adormi?" Glasul îi era gutural și încă amorțit.

Îmi cobor palma și accidental i-o găsesc pe a sa prin bezna din cameră. El îmi strânge ușor degetele, mângâindu-mi ușor podul palmei cu degetul mare. Era încă adormit. Nu am vrut să-l trezesc.

"Nu cred că o să adorm prea curând," murmur și mă ridic pe marginea patului.

"Unde te duci?"

"Mă duc să beau ceva apă și să mă plimb precum un bezmetic prin casă. Te las să dormi în liniște," îi răspund sincer. El își încolăci brațul în jurul taliei mele, trăgându-mă înapoi. Palmele îi erau fierbinți în comparație cu restul corpului.

"Stai aici. Deja e prea târziu. M-ai trezit oricum. Nu mă lăsa singur."

Pufnesc amuzat. "Ți-e frică de fantome sau ce?"

"Da, apără-mă tu de ele. Sper că ești puternic."

"Mă bat cu ele pentru tine."

Un râset îi scăpa buzele și se întoarce înspre mine. Privirea îmi fuge înspre fața lui, iar în întunericul din cameră- puteam să-i simt privirea pe pielea mea. Pe obrajii mei. Pe buzele mele. Iar în cele din urmă, în ochii mei. Privirile ni se încrucișează.

"Ce te ține treaz?" Întreabă și își întinde degetele spre bărbia mea. Închid ochii și las atingerea sa să-mi calmeze haosul din mintea mea.

"Tot. Tot ce se întâmplă în jurul nostru în momentul acesta," tonul vocii îmi era jos.

"Eu am trăit toată viața cu asta și nu m-am îngrijorat niciodată cum o faci tu. La un moment dat ajungi să te obișnuiești cu gândul," dă din umeri, iar eu îmi îndrept privirea în gol.

"Pentru că nu ai de ales. Dar eu vreau să distrug spiritele. Vreau să se întoarcă în iad. Îți imaginezi cât de mult haos este la noi, însă în altă parte a lumii- nici nu vreau să-mi imaginez. Noi știm ce să facem, dar toți ceilalți sunt neajutorați."

"Eh," expiră lung și își ridică mâinile de-asupra capului."Dacă am reuși să facem asta, ar fi genial. Mă enervează și pe mine deja."

"Mă întreb care este motivul de ce au venit pe pământ..."

"Poate se plictiseau?"

Îmi întorc privirea spre el și dau din umeri. Mă durea deja capul când mă gândeam la asta. Nu mai suportam acest sentiment. Știind că eu stăteam și nu puteam face nimic în timp ce cineva poate era în pericol...

"Măcar e o noapte frumoasă," murmură el cu privirea pierdută înspre imaginea de la geam.

"Da, stelele lucesc atât de puternic."

"Ar fi perfect pentru o plimbare," murmură captivat.

Îmi întorc privirea spre geam și privesc luna. Era fix la geamul meu. Imaginea era superbă, iar luna părea una plină. Sau aproape plină. Nu înțelegeam ce era.

"Dar cred că e frig. Și periculos, din cauza spiritelor," îi răspund după câteva secunde. "Dar sunt frumoase. Aș putea sta și ore întregi holbându-mă la ele."

El surâse. "Asta îmi aduce aminte de o legendă din lumea noastră. Nu știu dacă există și aici.."

"Care?"

"Legenda despre băiețelul care a primit cadou o dorință. Iar el era îndrăgostit de o stea, astfel și-a dorit să vadă mereu stelele până la sfârșitul vieții."

"Iar după?"

"Iar după a murit înainte de a se face dimineață."

"Prima dată o aud," Îl privesc dubios, iar el surâse.

"Te învață să nu îți dorești imposibilul și să fii sigur înainte de a îți dori ceva. E o legendă pentru copii. Cred că am auzit-o prima dată la grădiniță," spune gânditor. "Tu ce ți-ai dori dacă ai avea o dorință?" Întreabă curios.

Eu mă întorc pe stomac și îmi rezem bărbia în palmă. Îi arunc o privire scurtă, în timp ce degetul arătător făcea cerculețe în plapumă. Mă gândesc. Oare ce dorință aș vrea dacă aș putea să-mi doresc ceva? Desigur, să scap de spirite... însă dacă ele nu ar fi?

"Să știu piesele preferate ale fiecărui om pe care ei încât nu le-au descoperit," sar repede cu gura atunci când îmi vine ideea. El își arcui sprâncenele și mă privește ușor luat prin surprindere.

"De ce?"

"Imaginează-ți doar. De fiecare dată când acea persoană va asculta piesa pe care tu i-ai oferit-o, doar la tine se va gândi."

Pufnește amuzat. "E probabil cea mai nefolositoare dorință."

"Dar ar funcționa, nu?"

Își trece ușor degetele prin părul meu și chicoti. "Păi tu mi-ai recomandat ce fel de muzică să ascult în lumea ta. Am găsit o melodie genială cu ajutorul tău. Și presupun că funcționează, doar la tine mă gândesc oricum."

Îmi lipesc obrazul de pernă și îmi îndrept palma spre degetele sale. "Și cică este nefolositoare."

"Dar nu doar când ascult piesa," adăugă. Îmi strânge palma strâns în a sa și un rânjet i se arcui pe buze. Îmi dau ochii peste cap și îl lovesc ușor cu piciorul.

"Hai să ne culcăm," mă întorc stânjenit cu spatele la dânsul.

Se apropie de mine și își lipi pieptul de spatele meu. De data aceasta el era cel fierbinte, în timp ce pielea-mi era rece. Simțeam fiori în întreg corpul, dar doar îmi ascund obrajii roșii în pernă.

"Noapte bună, Renee," îmi șopti el în ureche, iar eu iau o gură adâncă de aer. Noapte bună, Kyran, dar nu meriți să-ți spun cuvintele în glas tare.