În brațele morții (boyxboy)

42

"Ești bine?" Întreabă Polaris, sărind de pe scaunul din sala de așteptare în momentul în care ies din cabinetul medicului. Eram atât de pierdut după veștile pe care le-am primit, încât abia mai simțeam podeaua sub picioarele mele. Îi evit privirea și îmi strâng geaca mai aproape de corp, înaintând cu pași scurți spre ieșire. Ea mă urmări confuză.

"Naiba știe," îi răspund pierdut. "Au zis că încă nu pot să-mi ofere un diagnostic precis, dar am mai dat câteva analize. O să rămân la siropul meu pentru tuse și măcar nu voi muri tușind," îi replic sarcastic, iar ea se încruntă. 

"Nu vei muri, nu mai vorbi prostii." 

Îmi golesc buzunarele de șervețele îmbibate cu sânge și le arunc la urna de gunoi. "Astea zic altceva."

"La naiba, Renee, dacă te demoralizezi o să fie și mai rău," îmi zice urmându-mă până afară.

Era frig. Arunc geaca pe umerii mei, privind mai mult asfaltul de sub picioarele mele. Nu se știe dacă o să-mi mai găsească diagnostic, mai ales cu haosul din lume la momentul dat. Multe persoane au încetat să muncească, asta include și personalul spitalului din cauza problemelor cu timpul și ora. Practic, timpul mergea înapoi. Cel puțin după calendare și ceasuri. Nu se știe de ce, dar foarte multă lume este speriată. 

Iar 3 luni se pot scurge mai repede decât te aștepți. Simt cum îmi trecea timpul printre degete precum nisipul. Încercam să-l prind, dar zbura în bătaia vântului.

Trag o gură adâncă de aer și îmi ascund palmele în buzunare. Nu trebuia să mă comport urât cu ceilalți, nu era vina nimănui. Nici vina mea. Cel puțin asta încercam să-mi zic, deși mă învinovățeam singur. Dar nu puteam să mă abțin. Eram frustrat. Foarte frustrat.

Toți se comportau mai diferit acum cu mine. Mă simțeam de parcă nu puteam începe nici o conversație. Totul se rezuma la boala mea și atât. Mă durea de pe interior. Mă ucidea mai mult decât boala însuși. Nu voiam să fi tratat diferit. Nu voiam să mă compătimească lumea.

Nu voiam să-mi zică lumea că voi fi mai bine.

Deoarece nu voi fi. Simțeam. 

"Pe naiba. Las-o baltă, Polaris, trebuie deja să mă obișnuiesc cu gândul, nu? O să vă bântui din iad sau rai, dracu știe unde îmi vă ajunge conștiința și o să mă râd de voi pentru că nu sunteți în stare să omorâți un suflet," râd forțat.

Ea zâmbi scurt. Mai mult genul ăla de zâmbet pierdut. "O să găsească tratament, mă auzi? Dacă nu, nu o să scape de mine prea curând."

Îmi găsesc telefonul pierdut prin buzunar și îl scot. Ora, ca întotdeauna, era un haos. Iar telefonul—mort. Nici o notificare. Nici un mesaj. Absolut nimic. M-a mințit.

"Aha," îi replic sarcastic. 

"Trebuie să nu te mai demoralizezi. Numai la ce e mai rău te gândești! Nu e bine, încearcă să te bucuri de tot ce este în jurul tău și ia-ți gândul de la boala asta."

"Oh, Polaris, cum de nu m-am gândit la asta!" Îmi dau ochii peste cap. "E așa un mare nimic că o să mor în nici 3 luni, ai completă dreptate. Îmi fut capul degeaba, degeaba vin și la medic. Ce să-i mai irosesc eu timpul?" Mârâi frustrat și mă întorc pe vârfuri. Ea oftă lung și se apropie de mine, eu grăbind pasul.

Nu mai suportam. Nu mai puteam suporta să mi se zică la tot pasul că ar trebui să mă gândesc la altceva. NU PUTEAM SĂ FAC ASTA. Poate era toxică mentalitatea mea, dar mai am al dracului mai puțin de 3 luni. Ultimul meu gând era la ce ar trebui să mă gândesc sau nu.

Mă simțeam rătăcit și singur. Erau atât de multe persoane în jurul meu, dar tot ce vedeam—nu erau irișii lui. Nimeni nu mă înțelegea. Mă simțeam prins într-un void, desfătându-mă în mrejele întunericului. De parcă eram prins între 4 pereți și nu mai aveam ieșire. 

Și mă înecam ușor. 

Ușor, dar sigur.

Mă opresc în loc și îmi strivesc părul printre degete.  Era greșit ceea ce făceam. Eram un idiot pentru comportamentul meu și o știam mult prea bine! Dar—erau greu. Foarte, foarte greu. "Scuze. Am explodat. Nu trebuia să fiu atât de răutăcios, apreciez că încercați… dar chiar nu ajută."

Ea se apropie de mine și îmi ciufulește părul cu degetele. "Îmi pare rău și mie. Vreau să te ajut, dar mă simt atât de prost că nu pot să fac nimic…"

"Dar nu trebuie să faci nimic. Mă descurc."

"Nu pot să nu fac nimic."

"Nu este ca și când poate cineva să mă ajute. Toată dispoziția mea e la pământ," îngân privind telefonul. Nu știu la ce mă mai așteptăm. Doar o minune m-ar mai ajuta acum. Aveam așteptări prea mari, chiar dacă nu primeam nici un mesaj. 

"Kyran nu răspunde la mesaje?" Întreabă suspicioasă. 

"Nici nu le citește. Chiar dacă mi-a promis că o să vorbim prin mesaje… și a trecut deja o săptămână."

Ea oftă. "Probabil este ocupat și doar îl știi… nu este genul cu mesaje și apeluri."

"Pe dracu, nu mă interesează că nu este genul." Strâng telefonul în palmă. "Știe foarte bine care este treaba cu sănătatea mea, și totuși a ales să plece chiar acum. Știe că vreau să vorbesc cu el, știe că îi duc dorul. Știe cât de mult m-a dezamăgit când am aflat că pleacă. Până acum, a trăit atât de bine fără documente… de ce a trebuit să plece chiar acum? Nimeni nu știe nimic de el."

"Kyran nu este genul care minte, pur și simplu probabil este prins în tot haosul cu schimbarea timpului și lucruri de acest gen…"

"E doar un nemernic." Îmi strâng pumnii, încleștându-mi maxilarul. 

Îi era atât de dificil chiar un mesaj să-mi scrie? Nu voiam mult. Voiam să știu doar că se gândește măcar puțin la mine. Îmi era suficient. Dar el nici măcar nu încerca. Chiar nu se simțea deloc vinovat pentru faptul că m-a mințit? Cine știe cât mai am? Dacă nu îl mai văd deloc? Simțeam o durere apăsată în piept doar gândindu-mă la asta. Nu știam ce simte el pentru mine. A zis că s-a îndrăgostit, însă dacă poate să mă mintă atât de ușor, nu știu ce să mai cred. Eu știam ce simt pentru el. Un pic prea bine chiar.

"Sunteți împreună, nu?" Pune ea întrebarea, o liniște apăsătoare lăsându-se între noi. 

Eram oare împreună? Nu m-am simțit vreodată mai pierdut ca în momentul acesta. Nici nu mai știam ce aș putea să îi zic ei. Aș fi vrut poate să-i ofer un răspuns pozitiv, dar golul care zvâcnea în mine îmi spunea altceva. Eram oare împreună—când nu știam atât de multe despre el? Când nici măcar nu eram sigur cine este? Când ascundea atât de multe de mine? 

El mă știa pe mine ca o carte deschisă. Îmi știa fiecare vis și fiecare coșmar. Îmi știa fiecare linie a corpului și fiecare gând de-al meu. Știa cum să îmi trezească zâmbetul pe buze și cum să îmi întoarcă fiecare celulă din corp pe dos. Știa cum să îmi întoarcă lumea și cum să mă ridice pe culmele plăcerii. 

Dar eu ce știam despre el? 

Eram oare suficient de demn pentru a îl iubi? 

Îmi ridic privirea spre cer, văzând mulțimea de nori gri care acopereau soarele și așa rece. Nu se vedea nici o urmă de cer senin. Doar o mare de nori și un vânt care îmi răsfira părul. Și totuși îl vreau aici. Poate nu am motiv de ce îl iubesc, dar o fac. Palmele îmi sunt goale fără degetele sale. Corpul îmi este rece fără brațele sale în jurul meu. Iar privirea pierdută, când nu era el aici ca să mi-o lumineze.

Îl vreau aici. 

Atât de tare, încât durea să îl știu atât de departe.

"Nu știu, dar îl iubesc."