În brațele morții (boyxboy)

26

Mi-e rușine. 

Mi-e foarte rușine.

În viața mea nu m-am mai simțit precum în momentul acesta. Voiam să mă înghită pământul sau altfel mă voi îngropa singur. Mă ridic din pat și în cea mai mare liniște, încercând să nu îl trezesc, îmi iau hainele din dulap și ies din cameră— intrând direct în baie. Nu-mi vedeam fața, dar eram sigur că-mi era roșie precum un rac. 

Hainele îmi cad din mâini, iar brațul mi-l lipesc de frunte, privind în gol. Respirația îmi era greoaie, iar stomacul mă durea din cauza anxietății. Poate nu doar din cauza anxietății. Îmi înfig dinții în buza inferioară și mă prăbușesc la podea jenat  Cum. Cum. Cum. De ce? Gustul dulce al sângelui deja mi se simțea pe limbă. Îmi strivesc părul printre degete, privirea fiindu-mi concentrată spre podeaua rece a băii. Cum este posibil așa ceva?

Ce a fost în baie acum ceva timp a fost o greșeală— dar adrenalina din sânge își jucase și ea un rol important. Fusesem în pragul morții, puteam face vrute și nevrute. Dar acum. Acum un singur sărut fusese suficient să mă înnebunească, ce naiba a fost în mintea mea încât să mai continui?

Înghit în sec. N-am idee ce este cu mine în ultimul timp, dar nu sunt okay. Mă simțeam jenat. Nu doar față de Kyran, dar și față de propria persoană. Nu puteam să cred că am ajuns așa. Iar dacă ne-a auzit cineva? Dacă nu eram singurii care știu acum ce am făcut noaptea trecută?

Și totul este un haos complet în ultimul timp. Chiar nu aveam timp de a ne prosti. Mă simțeam—nici nu aveam idee cum mă simțeam, însă nu-mi plăcea. Cred că nu o să mai pot da ochii cu Kyran înapoi niciodată.

După alte câteva crize pe moment, fac un duș și mă îmbrac rapid cu hainele pe care mi le-am luat. Continui să-mi usuc părul cu prosopul și ies din baie. Încerc să-mi calmez mintea. Nu știu dacă Kyran s-a trezit, dar speram să nu fie jos și cobor. Mă opresc în mijlocul scărilor când realizez că se pare cineva era la ușă. Polaris vorbea cu o femeie pe care o văd pentru prima dată. După uniformă, părea ceva serios. 

"Bună?" Pronunț nesigur și mă apropii. "Ce se întâmplă?"

Femeia mă privi scurt și își îndreptă palma spre mine. Privirea sa mă examinează curioasă, parcă rămânând ușor amuzată de maieul meu alb și de perechea mea gri de training. În comparație cu uniforma ei nouă— oare când a fost ultima dată când mi-a fost mie schimbată uniforma? Nu cred că-mi aduc aminte. Cred că doar era aici când am venit. Dar nu cred că am purtat-o vreodată. Toată lumea pur și simplu știa cine sunt.

Eram foarte derutat. Nici Polaris nu cred că avea habar ce se întâmplă. "Sanaya Hines. FBI. Dorim să discutăm," zâmbește formal, iar eu îmi arunc prosopul pe umăr. Dau mâna cu ea. 

"Renee Wright. Cu ce ocazie?" Îmi arcuiesc sprânceana. 

"Putem vedea actele? Colegii mei sunt în mai spate, dacă nu vă deranjează să intrăm. Avem o discuție mai serioasă." 

Eu cu Polaris facem schimb de priviri. Ea se porni să arate actele, însă o opresc și o privesc pe femeia dubioasă în ochi. Părea ceva om important, însă eu nu îi știam pe toți de la FBI încât să zic cine este. Dar ce naiba voia ea de la noi?

"Dvs prima?" O privesc suspicios.

"Oh, desigur," îmi răspunde și scoate din buzunar documentul. Ne arată, iar de la prima privire arăta destul de autentic. Deja nu mai știu dacă am dreptate sau nu. După asta și Polaris arătă actele, iar femeia zâmbi mulțumită. 

"Perfect, ne invitați înăuntru? E cam frig."

Le arunc o privire și bărbaților din spatele femeii, iar eu dau din umeri indiferent. Părea valid. Mașina era de la FBI, avea numerele oficiale, iar uniformele—nu le mai văzusem, dar semăna cu a Sarei. Mă dau din ușă și le fac loc să intre. Pe lângă Sanaya, mai erau alți doi bărbați care se prezentară și ei scurt.