În brațele morții (boyxboy)

6

Mergeam cu pași leneși, plimbându-ne pe străzile mai mult părăsite. Întâlneam din când în când oameni, dar erau prea ocupați cu treburile lor, încât nu ne mai acordau atenție. Chiar că era un oraș mic, parcă cu fiecare zi mă convingeam și mai tare de acest lucru Singurii care se mai uitau la noi erau copii curioși care voiau să ne jucăm cu ei. În general, toată situația din oraș era destul de liniștită. 

Astăzi era rândul meu să patrolez. Deși trecuseră câteva zile de la experiența aia, nu mai puteam să evit să ies afară doar din cauza unei frici stupide. Nu se întâmpla nimic, era în zadar. Am impresia că Kyran prea agrava situația, dar nu voiam să trag presupuneri pur și simplu. Astfel că în această zi frumoasă, m-am folosit de ocazie și din cauza situației extrem de calme și liniștite din oraș, acum îi arătam împrejurările brunetului. 

Sincer, Kyran nu părea foarte interesat, dar nu puteam să îl lăsăm cu ochii în soare. Trebuia să știe și el pe unde locuiește mai nou. Și deși mai strângea priviri confuze din partea oamenilor (mai nimeni nu îl recunoștea), din fericire nimeni nu punea întrebări suplimentare. Nu aveam chef de a inventa scuze pe care ulterior aveam să le uit.

Îmi lipesc palma de frunte, încercând să acopăr soarele care acum bătea puternic. Îmi plăcea ziua aceasta, nu puteam să mint, era chiar perfectă de o baie în lac. Păcat că eram ocupat.

"Brutăria asta este preferata mea. Doamna de aici face niște prăjituri de-ți lasă gura apă. Sunt convins că nici pe lumea cealaltă nu găsești ceva la fel de gustos," îi spun entuziasmat bărbatului, iar el pufnește scurt.

"Sincer nu sunt un mare fan al dulcelui."

Îl privesc urât. "Trebuie să le încerci. Nu ți-am cerut scuze."

"Poate sunt alergic și la zahăr?" Își arcuiește o sprânceană. 

"Ce te mai urăște Dumnezeu. Și alergie la praf, și la zahăr. Cât de păcătos ai fost în viața precedentă?"

Gluma mea i se păruse amuzantă pentru ceva motiv, mutându-și privirea de pe mine. "Nu-ți imaginezi. Lui Hitler îi era frică de mine."

"De unde știi de el? Istoria voastră nu ar trebui sa fie diferită față de a noastră?"

"Eu nu am stat degeaba, Renee, în ultimele zile. M-am informat. Știi ca sufletele sunt oameni morți. Iar oamenii morți găsești și în istorie," face contact vizual cu mine, ducându-și degetul înspre fruntea sa. Lovește de câteva ori tâmpla cu degetul arătător, de parcă îmi face semn spre creierul său.

"Nu te lăuda cu ceva ce nu folosești," mă strâmb, iar el pufni.

"Nu mă supăra. Nu o să-ți mănânc prăjiturile tale deoarece poate sunt alergic și poate voi muri de la ele."

Mă încrunt. "Nu mai ești tu alergic. Și dacă ai fi, s-ar merita să mori pentru ele."

"Mai nou ești agent publicitar? Ai în sânge asta," surâse gutural și mă împinge încât să intru înăuntru. Aș putea presupune că asta ar fi un răspuns pozitiv. Nu eram genul care să fie fixat pe o idee anume și să își dorească ca întotdeauna să iasă după cum vrea (chiar dacă acum fix invers pare), dar simțeam că pierde dacă chiar nu gustă prăjiturile astea.

Știam că zice minciuna cu alergia doar ca să mă tachineze.

Sunt convins că copturile acestea au fost cele care m-au convins să rămâi aici ca să strâng primii ani de experiență. Puteam alege orice loc, dar eu am ales acest oraș. Prăjiturile erau o scuză bună.

Intrăm înăuntru. Sunetul clopoțelului de la intrare, mirosul puternic de vanilie și dulceață, chiar și podeaua care scârțâie sub fiecare pas— dacă raiul ar exista, el ar arăta în așa mod. Nu am fost la casa mea părintească de ani buni, însă acum cafeneaua aceasta se simțea mai acasă pentru mine decât acea casă. Și nu mă deranja acest fapt. Chiar deloc.