În brațele morții (boyxboy)

33

"Poți desigur să mi te alături la plimbare," îmi răspunde Kyran zâmbind entuziasmat. Dar simțeam că nu cu adevărat acesta era răspunsul său, privirea fugindu-i prin jurul meu fără vreun scop anume. Cu adevărat voia să fie singur și chiar nu înțelegeam de ce.

După ce am reușit să ne oprim la benzinărie, el a insistat că vrea să facă o plimbare și că o să vină singur la casa noastră. Nimeni nu a băgat de seamă ce a spus el de fapt, luându-și doar un scurt 'la revedere' și cu asta a fost. Doar atât. Poate pentru că eram singurul care a observat comportamentul său dubios din mașină. Văzuse ceva. Poate simțise ceva. Sau poate privirea sa a prins ceva pe drum. Dar era ceva, ceva ce a fost suficient încât să îi atragă atenția. Dar dintr-un motiv, ascundea ce voia să facă cu adevărat dintr-un motiv.

Eu nu simt energie negativă și nici nu am făcut-o de la intrarea în America, însă el nici nu putea sta normal pe scaun în mașină. Simțeam și tensiunea care plutea în jurul său, iar respirația îi era gravă. Eram o echipă, asta se presupunea să fim, dar ce este atât de greu de înțeles încât el ascundea adevărul față de noi?

Îl trag de mânecă, trăgându-l după mine înspre direcția de unde venisem. Își încleștă pumnii și își trase mâna, privindu-mă ușor buimac.

"Păi nu știu ce fel de plimbare o fi asta în care tu mai mult mă târâi după mine," râsetul îi era încordat.

"De parcă tu ai voit chiar plimbare." Îmi dau ochii peste cap, studiindu-i expresiile feței. Clipi apăsat și își lăsă bărbia pe o parte, râzând.

"Ce ai în vedere?"

"Am văzut cum te-ai uitat la ceva de pe aici. Ce a fost? Un spirit? Un talisman? Sau mai rău, cineva în pericol?" Înghit în sec speriat. "Drace, de ce ascunzi asta?" 

Privirea îi era calmă, lăsându-se purtat de mine. Dar nu se oprea și eu doar îl târam după mine. Nu înțelegeam ce a văzut, deci am putea merge pe aici o veșnicie dacă nu-mi oferea el un semn.

"Nu ascund nimic. Simți cumva asta?" Se încruntă, făcând un pas mai aproape de mine. Poate prea aproape de mine, deoarece răsuflarea acum îmi lovea obrajii.

"Ce să simt?"

"Energia."

"Negativă? Nu simt nimic… tu ești cel care se comporta dubios," îi arunc o privire scurtă. 

Făcu ușor un semn cu bărbia și mă apucă de încheietură. Materialul lucios și moale de piele al mănușilor sale îmi mângâie plăcut pielea, un zâmbet strecurându-se pe buze în momentul în care mă privi. Nu îmi plăcea cum se comportă.

"Nu ascund nimic," se repetă după câteva secunde. "Doar am vrut să explor locul pe cont propriu, însă nu aveam de gând să fac nimic."

"Ai mințit că vrei să te duci la o plimbare," îl privesc buimac.

"Da, deoarece locul unde vreau să mă duc este ușor cam periculos. Nu vreau să pun pe nimeni în pericol. Uite, urmează-mă."

Mă las orbește condus de el, urmărindu-l confuz cu privirea. Expresia de pe chip i se mai calmă, dar fierbințeala palmei sale se simțea și prin mănușile sale. Nu prea înțelegeam punctul său de vedere, dar mă bazam că odată ce ajungem acolo—poate totul o să devină evident. 

Cerul se înnoură. Soarele care lucea până acum nu mult timp, deja dispăruse. Se simțea totuși arșița din aer, semn că o să ploaie curând. O briză rece de aer îmi răsfira firele mai lungi de păr, direct în față. 

"Cât de periculos o fi dacă nici eu nu simt energia negativă?" Mă trezesc că îl întreb, iar bărbatul surâse în momentul în care auzi întrebarea.