În brațele morții (boyxboy)

39

Strănut. 

Următorul lucru pe care îl văd este sângele care mi se prelinge pe încheietură în jos, lăsând o dâră roșie în urmă. Îmi șterg repede mâna și o bag în buzunar, prefăcându-mă că nu am văzut nimic.

Cel puțin asta s-a întâmplat acum o săptămână, când deja mă trezisem din acel coșmar ciudat. Singura persoană care știa de el era Kyran. Se pare că el nu avea habar despre ce biserică vorbeam și că el nu a plecat deloc din pat—dar acum doar naiba știe ce a fost în noaptea aia. Un coșmar sau poate realitate.

Deși, cei drept, nu am mai avut coșmaruri după asta.

Însă acum era diferit. Continuam să tușesc sânge și nu am găsit încă îndrăzneala să vorbesc cu nimeni despre asta. Nici măcar cu Kyran, deși toți au realizat că se întâmplă ceva dubios cu mine. Tusele deveneau tot mai intense și frecvente, îmi era atât de greu să le ascund, încât deja am fost întrebat dacă am răcit. Mă durea din interior, mă ardea gâtul, de fiecare dată când tușeam. Dar sângele nu se oprea să apară.

Iar acum îmi era doar frică.

Ce naiba se întâmpla cu mine? Trebuia să vizitez neapărat un doctor, dar îmi era atât de frică de adevăr, încât nici nu voiam să dau ochii cu el.

"Uite," zice Kyran și se apropie de mine, așezându-mi o ceașcă de ceai pe noptieră. Îmi ridic privirea spre el, întâlnindu-i zâmbetul. "E bun pentru tuse, e ceai de mușețel. E oribil la gust după părerea mea, dar poate ție îți va plăcea."

Simt o fierbințeală în obraji la auzul cuvintelor lui. Gestul său mi se părea atât de adorabil. 

"Merci," îngân. "Îl voi bea mai târziu."

"Nu, îl bei de față cu mine," își încrucișează brațele la piept și mă fixează cu privirea. Înghit în sec. 

Îmi era frică să nu observe și altcineva faptul că nu mănânc. Dar Kyran observa fiecare lucru minor. Mi-a scăzut drastic apetitul, dar nu voiam să realizeze și alte persoane acest lucru. Dacă mâncam, începeam să tușesc mai rău. Era exclus să mănânc față de alte persoane, aveau să observe tusea mea. Iar singur… pur și simplu nu mai aveam motivație să mănânc. 

"N-am chef acum," râd încordat.

"Ai chef sau nu, nu omoară pe nimeni o gură de ceai."

Îl privesc în ochi, el făcându-mi un semn spre ceașcă. Simțea el ceva neobișnuit în comportamentul meu, dar nu puteam să-l las să realizeze adevărul. Înghit nodul din gât, lăsând un râset inconfortabil să îmi scape buzele. Nu îmi plăcea presiunea. Ceilalți mă lăsau în pace, însă Kyran era atât de încăpățânat încât îmi era greu să mă împotrivesc. 

"Nu am chef, Kyran. Hai să facem altceva," mă ridic în genunchi, prinzându-i palma, trăgându-l mai aproape. Îmi cobor privirea spre buzele sale și dau să-l sărut, dar el mă oprește imediat.

"Renee." Îmi pronunță numele apăsat și clar. Vocea sa îmi trecu fiori pe șira spinării. Nu era corect. A realizat deja. "Ce naiba s-a întâmplat cu tine? Nu mai mănânci, nici măcar nu mai bei apă drace. Tușești nonstop și te ascunzi. Te-am văzut ieri când ai plecat noaptea la baie, nu ai venit abia peste o oră înapoi. Păreai terifiat. Ai și plâns."

Irișii săi aveau o tentă de îngrijorare în ei. Îmi făcea inima să bată mai puternic.

"Sunt doar dramatic," încerc să găsesc o scuză.

"Bea ceaiul atunci. Bea față de mine. Apoi ne ducem la doctor. Vrei, nu vrei, vii cu mine. Am văzut deja că ai căutat ceva legat de doctori pe telefon, dar ai șters istoricul. Nu am idee de ce ai făcut asta și ce încerci să ascunzi."