În brațele morții (boyxboy)

37

"O scuze, n-am dormit bine, am avut un coșmar."

"Par obosit? Am avut un coșmar, poate de aia."

"Haha, mi-e și frică să dorm noaptea. Tot am coșmaruri."

"Nu țin minte ce am visat, dar a fost un coșmar. M-am trezit agitat și transpirat din cap până-n picioare. "

"Scuze, te-am trezit? Am avut un coșmar."

"Știi cumva vreo metodă de a scăpa de coșmaruri?"

Cam acestea erau cuvintele mele în ultima săptămână, deoarece noapte de noapte tot ce visam erau coșmaruri. Asta era tot ce știam. Știam cum mă trezeam-traumatizat și înfiorat, de parcă mă întâlnisem cu moartea însuși în visul meu. De parcă îmi întâlnisem cea mai mare frică. De parcă văzusem imposibilul. Dar ceea ce visam? Nu aveam idee.

Absolut niciodată nu am ținut minte ceea ce am visat, ceea ce m-a înfiorat atât de tare încât mă trezeam în cele mai mare frici pe care le-am tras vreodată. Tot ce țineam minte era întunericul în care eram înecat, întunericul care simțeam că mă copleșește tot mai mult mult fiecare vis. Tot mai mult cu fiecare coșmar, devorându-mă de pe interior.

Mă ridic în șezut, expirând lung și luând guri adânci de aer. Simt cum bătăile inimii îmi erau neregulate, iar respirația și ea un haos de asemenea. Încerc să-mi recâștig oxigenul, dar fără prea mult succes, deoarece în fața ochiilor mei vedeam doar imaginile pe care tocmai ce l-am văzut.

Un coșmar.

Îmi simțeam întreg corpul tot mai sensibil, tremurând din toate încheieturile. Nu mai țin minte ce am visat, dar simțeam același sentiment puternic. Eram terifiat. Nu aveam idee de ce, dar simțeam că orice am visat-m-a terifiat. Maxilarul îmi juca încordat, iar degetele îmi erau încleștate în plapuma de sub mine. Pentru câteva secunde scurte am ținut minte fragmente, dar au dispărut de parcă nici nu au existat.

Am tras cu disperare aer în piept, înghițind nodul din gât. Mintea-mi era un haos, mă simțeam atât de bulversat de coșmarul pe care îl avusem, încât abia îmi puteam găsi cuvintele. Nu știam despre ce a fost coșmarul, amintirea lui s-a evaporat în momentul în care abia m-am trezit, dar știam prea bine sentimentul de frică care-mi acaparase corpul în momentul în care am deschis ochii. Mă simțeam încă terifiat. Orice visasem, fusese suficient încât să mă bage în această stare de șoc. Inima îmi bătea mai puternic decât vreodată, de parcă nu mai avea mult până îmi părăsea pieptul.

Și măcar să fi fost prima dată. Dar am deja coșmaruri de aproape o săptămână. Însă niciodată atât de intense încât să mă trezesc în mijlocul nopții din pricina lor.

Îmi trec privirea prin cameră, căutându-l pe bărbat, care trebuia să doarmă lângă mine. Îi căutam atingerea care să mă calmeze sau poate chiar cuvintele sale care să mă ajute să nu mai fiu atât de agitat. Însă era de nevăzut, fiind singur, înecat în întunericul din cameră.

Îl caut disperat disperat privirea prin bezna din fața ochiilor mei, dar niciodată nu m-am mai simțit la fel de singur ca acum. Oriunde a plecat, m-a lăsat singur în cel mai prost moment.

Las un suspin să-mi părăsească buzele și mă cobor din pat, încercând să îmi câștig echilibrul, înainte să fac contact cu podeaua. Nimeresc cu degetele întrerupătorul și las lumina puternică să inunde încăperea, clipind de câteva ori până sunt obișnuit cu lumina puternică. Unde ar putea fi Kyran? Îmi zic mie în gând și caut cu privirea orice semn care să mă ajute.

Privirea îmi fuge spre un lucru care inițial poate nu mi-ar fi atras atenția, dar acum o făcea. O brățară aruncată pe podea. Dar nu orice fel de brățară, era un accesoriu creștin cu diferite icoane de îngeri, pe care le poți cumpăra la orice biserică. Le văzusem de mii de ori, în special la femeile bătrâne din orășelul meu, care le purtau de parcă viața lor depindea de ele.

Însă de data aceasta, brățara era un pic mai diferită. Icoanele păreau la fel, cu absolut nimic neobișnuit, cu excepție faptul că mă simțeam foarte ciudat. Avea o icoană mai mare în mijloc, care probabil trebuia să fie poziționată la mijlocul încheieturii și era icoana cu un sfânt probabil. Nu îl știam, dar când întorc brățara, era încrustat în lemn Sfântul Ioan gură de aur.

Îmi umezesc buzele cu vârful limbii, încercând să ascund acest sentiment sumbru undeva în fundul minții. Dar îmi era greu. Chiar și dacă ascundeam brățara în pumn, se simțea în continuare foarte puternic. Mă privea. De parcă ochii Sfântului erau vii, fiori electrizanți trecându-mi pe spate. Simțeam cum îmi urmăreau orice mișcare.

Era o aură diferită. Cu mult mai diferită decât ce am simțit până acum, complet opus de ceea la ce te așteptai din partea unui artifact credincios.

Îmi întind degetele spre telefon și dau să-l sun pe bărbat, dar faptul că telefonul său începe să vibreze de pe noptiera de lângă patul meu, nu prea ajuta.

"Unde drace mai ești și tu fix când am nevoie de tine?" Murmur frustrat și apuc câteva haine aruncate pe podea, iar apoi îmi strecor brățara în buzunar. Nu mai puteam risca să o pierd și pe ea. Acum câteva zile găsisem o scrisoare, dar nu numai că am uitat tot despre ce era scrisoarea-ea s-a și evaporat. Nu am mai găsit-o, iar Aileen nici nu are habar despre ce naiba vorbesc, deși sunt sigur ca găsisem o scrisoare împreună.

Dar despre ce era sau cum arăta, nu am idee. De aceea nu mai risc și de data aceasta.

Verific baia și bucătăria, dar se pare că eram singur în întreg apartamentul. El era de negăsit, de parcă a intrat în pământ.

Deja m-am iritat atât de mult încât am uitat și de coșmar. Mă îmbrac cu hainele pe care le-am luat, fără să ezit prea mult, dorindu-mi să dau de el orice ar fi. Ceasul de la telefonul meu arăta că este nu cu mult trecut peste 3 dimineața, dar ceasul de pe noptieră era blocat la câteva numere la întâmplare: 64-65. Poate aș fi crezut că este o coincidență, dar de când cu spiritele, nu mai cred atât de mult în coincidențe.

Ies în hol, lăsând diferența de temperatură să îmi cuprindă corpul în friguri.

Holul era luminat de o lumină slabă de noapte, dar era suficient încât să văd pe unde pot merge. Mă gândeam că poate a ieșit afară la o plimbare, în cel mai bun caz. Nu doar o dată a menționat plimbările de noapte precum o opțiune, dar să fi plecat atât de la întâmplare, mă cam băga în sperieți.

Pașii mi se opresc în loc. Simt un fior rece pe pielea spatelui, simțind o apăsare sufocantă în piept. Înghit golul blocat în gât și îmi trec privirea spre pereți, încercând să realizez dacă era doar o vedenie sau era rela. Toți pereții erau acoperiți cu tablouri. Și nu tablouri orișicare. Erau icoane.

Multe icoane.

Diferiți sfinți, unii pe care îi îi recunoșteam de la biserica din orășelul mic, alții pe care îi vedeam pentru prima dată. Nu fusesem în viața mea un credincios desăvârșit, nu înțelegeam prea bine religia, dar aflându-mă acum înconjurat de o mulțime de icoane, eram sigur că nu asta trebuia să simt. Simțeam o aură atât de ciudată, încât îmi trezea fiori în întreg corpul.

Un sunet de clopote se aude. Nu unul de clopoței mici, ci unul greoi, de clopote care se aud și la o biserică. Se aude de

Inima mi se oprește când realizez că nu mai eram acasă. Acum câteva secunde încă eram în patul meu, dar clipind, brusc mă aflam într-un loc complet nou pentru mine. Cu icoane pe pereți, un hol lung în față care părea fără de sfârșit și cruci pe pereți. Nu am idee ce căutam aici, dar simțeam clar un fior foarte rece pe piele care nu-mi plăcea. Fug spre geamul de lângă mine și îmi avânt privirea peste geam.

Nu vedeam absolut nimic.

Doar o mare de întuneric, iar dacă încercam să deschid geamul, îmi era imposibil.

Îmi prăbușesc brațele lângă corp și continui să privesc în gol, încercând să îmi adun gândurile. Eram foarte debusolat și pierdut, nu înțelegeam ce se întâmplă sau unde mă aflu. O biserică? Îmi întorc privirea spre holul care se înfățișa în jurul meu și iau o gură foarte adâncă de aer. Toate icoanele mă priveau. Iar de data aceasta, simțeam acest lucru mult prea bine, încât nu mai puteam să dau vina pe paranoia mea.

Tată, du-mă acasă și curmă-mi suferința. Erau cuvintele scrise pe pereți, fiind încrustate în pereții de piatră cu sânge.