În brațele morții (boyxboy)

18

Sub fiecare pas, podeaua se lăsa sub greutatea mea. Degetele îmi tremurau, în timp ce erau încleștate în armă din mâna mea. Înghit în sec și iau o gură adâncă de aer. Nu înțeleg ce s-a întâmplat aici și nici nu vreau să o fac. Sângele lovea repetitiv podeaua, iar câteva picături ajunseră și pe botul încălțămintei mele. 

Mă retrag doi pași, iar lumina din hol începe să pâlpâie. Privirea îmi fuge, dar nu văd nimic. Iar tot ce auzeam, era sunetul picurilor pe podeaua de lemn, dar și a bătăilor nebune ale inimii mele. Brusc geamurile din încăpere explodează. Aproape sunt lovit de bucățile de sticlă care zburau înspre direcția mea, însă sunt trântit repede la podea, ajungând la limită. 

În fața mea se întind o mare de cioburi înfipte în podea, fiind atât de ascuțite, încât dacă mă atingea unul— era deja gata cu mine.

Privesc șocat haosul din fața mea, iar o respirație lungă în ureche mă face să mă întorc brusc în spatele meu. Kyran era aici. Privește scurt cioburile de pe podea, iar apoi se adună de pe podea, ajutându-mă și pe mine.

"CE DRACU A FOST ÎN MINTEA TA SĂ PLECI NOAPTEA, DE UNUL SINGUR AICI?" Mă întreabă frustrat, lovind urmele de sticlă de pe podea cu piciorul. "Ești idiot?! Înțelegi la ce pericol te-ai pus singur? Ai uitat că nu avem voie să plecăm mai puțin de 2?" Îmi reproșează nervos, privindu-mă direct în ochi.Simt un fior rece pe șira spinării. Nu-mi plăcea când cineva urla la mine. Nu eram obișnuit. 

"Eu-" reușesc atât să pronunț și îmi mut privirea. Avea cumva dreptate. Nu trebuia să fac ceva atât de periculos, însă nu era de parcă avusem de ales. Nimeni nu voia să mă asculte. Iar acum, deoarece nimeni nu a vrut, uite unde s-a ajuns: mai exista o victimă.

"Da, tu, Renee. Nu altcineva. De ce ai plecat? Ești nebun?"

"Dacă cineva m-ar fi ascultat, nu s-ar fi ajuns la asta!" Răbufnesc eu și îi arăt corpul neînsuflețit. Bărbatul îi aruncă o privire nonșalantă, iar eu mă rezem îngândurat de perete, privirea fiindu-mi goală. Simțeam un mix de emoții, dar cel mai important— mă simțeam vinovat. Și aș vrea să zic că nu am idee de ce…

Dar știam. Doar dacă aș fi încercat mai devreme să distrug talismanul, nu s-ar fi ajuns aici. Nu ar mai fi fost încă o victimă. Iar eu știam cum să opresc tot acest lucru, dar nu am făcut-o. Iar pentru acest lucru mă simțeam vinovat.

Kyran își îndeasă palmele în buzunar și se apropie de cadavru. El era soldat, probabil imaginea unui mort nu-l șoca atât de mult. Nu mă întrebam ce face acum, dar îl urmăream cu privirea. Mă întrebam, în schimb, cum de a apărut aici. Și încă fix în momentul perfect. Eu prea am fost luat prin surprindere de explozie, nu am reușit să fiu atent și să fug. El îi dă ghiozdanul jos de pe umeri, fiind atent să nu se murdărească. 

Scena în sine îmi făcea spatele să se încordeze. Nici măcar nu l-aș fi recunoscut pe mort, dacă nu ar fi fost pentru haine și insignă. 

Aruncă ghiozdanul pe jos, iar acum mă întrebam ce face. Nu zicea nimic, dar deschide ghiozdanul și își scoate mănușile. (Kyran are un obicei de a-și scoate mănușile în cele mai ciudate momente, nu l-am întrebat niciodată de ce o face. Acum camera era plină de praf, nu-l înțeleg.) Din ghiozdan scoate singurul lucru care părea să fie acolo: o carte.

"Nu ești alergic la praf?" Pun întrebarea confuz, iar el surâse ușor încordat.

"Îmi alunecă mâinile. Puțin pot suporta. Renee, te rog niciodată să nu mai pleci singur."

"Cum de ai știut unde sunt?" Îl întreb după câteva secunde, privindu-l cum se uita la carte.

"Era evident. Ai fost mai devreme furios pentru că nu voiam să venim cu tine. Iar la cum ești tu, ai venit pe cont propriu. Vezi care este problema? Nu ești tu de vină. Noi doi suntem morți."