Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul douăzeci și nouă

      Haide, Olivia, poți face asta. Ești cea mai puternică persoană pe care tu însuți ai cunoscut-o. Mult prea puternică pentru sufletul tău despicat în sute de mii de bucățele, și încă continui să le spui prietenilor tăi cu zâmbetul pe buze că ești bine.
Wow, asta da încurajare de sine.

      Mi-am luat inima în dinți și după o perioadă lungă de frământări în mașina parcată peste drum, am coborât și am trecut sfioasă strada, pășind pe proprietatea unde am copilărit și am crescut timp de optsprezece ani. Era dureros, am parte de mult prea multe amintiri aici și simt o durere acută în inimă în timp ce mă apropii de ușă și cotrobăi prin buzunarul jachetei după cheile casei pe care le-am recuperat de la primarul Reed.

      Am decis să ignor amintirile ce mi se defilau în minte legate despre fiecare colțișor al casei și curții. În caz contrar, nu m-aș opri din plâns prea curând. Căci deja mă usturau obrajii de la atâtea lacrimi fierbinți vărsate în permanență.
Aerul închis al casei mă înăbușea, făcându-mă să tușesc groaznic, era întunecat și sinistru. Atât de singuratică...toată familia mea s-a destrămat, căci această casă găzduia o familie unită și fericită. Lucrurile nu sunt mișcate din loc, totul este exact la fel ca în ultima mea amintire în această casă minunată...

      Am urcat în podul casei, unde se odihnesc albumele din copilăria mea, dar și din cea a mamei. Da, mă aruncam singură într-un abis al depresiei...
În timp ce cotrobăiam prin cutii, tresar de spaimă când telefonul îmi vibrează în buzunar și numele iubitului meu apare pe ecran. Nu are idee unde sunt. Și teoretic, suntem într-un război cu Helios. Așa că absența mea pe neașteptate îl neliniștește.

      — Alo. Winter? îi răspund și țin telefonul între ureche și umăr, iar cu mâinile caut printre poze

      — Pentru Dumnezeu Olivia, unde tot dispari? Ești conștientă că te afli în pericol constant.

      — Sunt...acasă, Winter. Sunt bine.

      Îl aud oftând.

      — Iubito, ce se întâmplă cu tine? Înțeleg prin ce treci, și e doar vina mea, voi regreta mereu că te-am băgat în rahatul ăsta de situație. Dar te rog nu mă îndepărta, nu păstra distanța față de mine în special. Te iubesc nespus...

      Voiam din nou să plâng. Știu că în ultima vreme l-am neglijat complet și singurele vorbe schimbate între noi aproape au fost doar "bună dimineața" sau "noapte bună". Incidentul cu mama mea m-a făcut să mă interiorizez, mult mai grav decât după moartea tatălui meu. Și am rămas încă cu o urmă de sechele după întâmplările cu Helios. Sunt o epavă, o persoană dată dracului, și îmi pare rău, dar prea curând nu am cum să îmi revin.

      — Îmi pare rău. îi spun printre suspine

      — Vin după tine iubito, așteaptă-mă acolo.

      — Bine. mă conformez și închidem apelul

      Am continuat să cotrobăi printre poze, și într-un final, am găsit ceea ce îmi doream să găsesc. O poză cu mama, la vârsta de șaisprezece ani, la aeroportul din New York. Îmbrăcată exact la fel ca în călătoria mea alături de Adeline, ziua în care mi-am luat adio de la mama. Am strâns puternic din ochi, lacrimile năpădindu-mă din nou.
Dumnezeule, am să mor de dorul ei...aș da orice să o am iar lângă mine, e prea devreme ca să rămân orfană, a nimănui, era prea devreme pentru ea ca să plece dintre noi.

      - Iubito... aud o voce venind de la pragul ușii

      Însă nu era vocea lui Winter.
De aceea, am înghețat în loc, refuzând să privesc în acea direcție, de spaimă, sperând că doar halucinez, că mintea mea a luat-o razna.
Simultan, am început să tremur într-un mod teribil. Îmi era pur și simplu frică.