Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul treizeci și opt

      - Deci vreți să spune-ți că acel monstru se află tocmai acum cu un nivel sub noi? întreabă Adeline șocată. Cum ați reușit să puneți mâna pe el?

      Toți ne aflam în conacul lui Winter. Și era o atmosferă atât de plăcută să știu ca toți prietenii mei sunt bine. Fetele și-au revenit imediat de cum au ajuns acasă, Arizona s-a hrănit cu sânge cât pentru un an de zile, iar Adeline s-a refăcut cu ajutorul ceaiurilor sale magice.

      Eu mă aflam în brațele lui Winter, iar Arizona se cuibărea la pieptul lui Christian. Simon era întins pe fotoliu, și avea în mână o băutura alcoolică, bere mai exact. Era atât de relaxat încât parcă ar fi scăpat și învins toate războaiele din lume. Și chiar așa este, în speranța noastră. Printre noi se mai afla și April, fosta lui Winter care aparent se simțea bine cu noi.

      - Am realizat că planurile nu merg niciodată. Totul trebuie să fie spontan. îi explicase Christian lui Adeline

      - Deci, tu ești noua discipolă a lui Sena. spuse Arizona în timp ce se holba la April

      După cum o cunosc pe Arizona, până și ea era fermecată de frumusețea lui April.

      - Da.

      Asta explică de ce era atât de puternică ieri. Chiar dacă la final pentru o secundă crezusem că a dat colțul, dar magia puternică cere sacrificii, doar și-a pierdut cunoștința pentru o secundă, apoi și-a revenit la realitate și s-a simțit bine.

      - Deci Phoebe e anihilată.

      - Nu am stat pe gânduri, și nici nu am avut regrete.

      Brusc, atât Winter cât si Arizona cu Christian au început să râdă, iar restul i-am privit confuzi. Nu înțelegeam care e motivul pentru care râd.

      - E doar Helios care ne blestemă.

      Ah, vampirii și auzul lor mega dezvoltat.

      Am observat că după o vreme bună de timp, văzându-i pe toți aici alături de mine, toți simțindu-se bine și sănătoși, am putut zâmbi fără să falsific acest zâmbet, am putut fi prezentă la tot ce aveau ei de discutat, fără a fi îngândurată sau abătută de nori negri. Căci până acum arătam ca un personaj din desenele animate ce purta constant cu el un nor deasupra capului ce trimiteau stropi de ploaie constant. Am fost mult prea concentrată să îmi axez gândul asupra mamei mele și am ales să evit faptul că ei încă sunt vii și că ar trebui să mă bucur de prezența lor.
Un lucru este de la sine înțeles, niciodată nu voi trece peste moartea mamei mele și acest subiect va rămâne unul sensibil mereu pentru mine, însă știu că ea își dorește să îmi trăiesc viața, pentru că actual, poate fi mai scurtă decât ne-am imaginat.

      Mi-am implementat în căpșorul meu ideea că sunt orfană, și voi fi lipsită de familie de acum pe viitor, dar acum stau și îi privesc, și realizez că ei sunt de fapt familia mea. Suntem doar o trupă de copii nebuni și păcătoși, am trecut prin multe întâmplări prin care un adolescent obișnuit n-ar fi trebuit să treacă vreodată, dar asta face diferența, acest lucru ne deosebește, și cel mai important, ne apropie.

      - Adevărul e că ne-ați salvat la timp pentru Ziua Recunoștinței. Iar pentru că am luat decizia să revenim la normalitate, eu și Olivia ne vom înscrie în organizarea paradei orașului pentru acest eveniment. Nu așa că e minunat, Olivia? spuse Arizona mult prea încântată

      Nu îmi doream nici în ruptul capului să îi stric zâmbetul de pe față, așa că am aprobat zâmbind. Știe prea bine că nu sunt adepta a așa ceva, la liceu evitam să fac chestia asta, dar nu știu cum se face că mereu am participat, fiind târâtă de ea bineînțeles.