Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul patruzeci și șapte

      - Simon, de ce ai făcut asta? îl întreb cât se poate de calmă în momentul în care au rămas în final numai noi doi în salonul său

      Mirosul de dezinfectant și medicamente mă asfixia la maxim. Înspre fericirea mea, de foarte multă vreme nu am mai vizitat spitalul și abia acum realizez acest fapt, mă bucură lucrul acesta. Pe de altă parte, mă bucur și de faptul că acum sunt aici pentru că îmi este dor să fiu înconjurată numai de ființe umane.
Uitându-mă în jur, realizez că eu m-am debarasat complet de ceea ce înseamnă uman, trăind constant într-o lume a vampirilor, a unor creaturi opuse umanității.

      - Olivia, nu mai am cinci ani, să mă cicălești, și nici nu ești mama. Așa că las-o baltă. îmi răspunse pacientul care acum este imobilizat la pat din pricina ghipsului enorm ce îi înfășura piciorul de la degete până aproape de coapse

      La cât este de arogant și neascultător, încep să cred că Simon chiar și-a căutat-o cu lumânarea.

      - Ești nebun?! Cum ai putut face asta?! Dacă ai fi ajuns în situația Arizonei, de fapt, nu era nimeni acolo ca să te salveze! Ai fi putut să mori.

      - Preferam oricum să mor decât să ajung un vampir nenorocit! cuvintele pe care le arunca erau pline de dezgust și amărăciune

      Am ajuns în punctul în care pot recunoaște cu mâna pe inimă că nu îmi mai pot identifica prietenul lângă care mi-am petrecut viața și am copilărit. Nu am idee de fapt ce evenimente s-au întâmplat, care l-au provocat pe Simon să se întoarcă la o sută optzeci de grade și să renunțe la cine a fost. E ciudat. Și ceea ce mă enervează cel mai tare e faptul că refuză constant să discute cel puțin cu Arizona sau familia lui dacă prezența mea o ignoră.

      - Simon... îi rostesc numele, dar apoi mă opresc brusc din vorbit, pentru că barba a început să îmi tremure și ochii mi s-au încețoșat

      Astfel că nu am avut nici o putere să îmi mai țin lacrimile în frâu și le-am oferit cale liberă pe obrajii mei. Mi-am lăsat privirea să cadă în jos, fiind dezamăgită, dar în același timp iritată de comportamentul josnic al celui mai bun prieten al meu față de mine. E ceva strigător la cer.

      Nu pot admite faptul că Simon s-a schimbat și nu mai e același băiat drăguț și dulce cu toată lumea care era o dată. Iar acest detaliu îmi frânge sufletul. Știu că este numai vina mea și a influenței mele negative asupra persoanei lui.

      - Lacrimile tale nu mă impresionează. îmi răspunde crud și nemilos

      Știu exact ce ar putea să îi schimbe starea, însă ceva mă împiedică să fac asta. Winter nu poate afla sub nici o circumstanță.

      - Simon! La naiba, înțelegeam dacă era vorba doar de un simplu accident, dar erai drogat! Erai literalmente vraiște.

      - Nu ai de unde să știi. Nu ai fost acolo.

      - Pentru că m-ai îndepărtat de lângă tine!

      Simon a fost dintotdeauna un exemplu limpede de om împotriva consumării substanțelor interzise și nocive, da durerea lui este atât de sfâșietoare încât a ales această metodă de alinare. Părinții lui sunt foarte dezamăgiți de deciziile și atitudinea lui, așteaptă să se întoarcă în White Chapel pentru a-i oferi o lecție, pentru că în momentul producerii accidentului lui Simon, ei erau plecați în alt oraș, ceva legat de treburile domnului Reed.

      M-am ridicat de pe scaunul de plastic inconfortabil și l-am privit pe Simon printre lacrimile ce încă îmi curgeau șiroaie. El era absent, cel mai probabil încă sedat de substanțele pe care le-a consumat numai cu o zi înainte. Pielea sa era albă ca laptele și de pe frunte îi se scurgea stropi minusculi de transpirație, era evident că simte nevoia de încă o doză pentru a scăpa de starea în care se află actual.