Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul treisprezece

WINTER

      Alcoolul își făcea efectul asupra corpului meu mort și pofta de sânge se diminua cu fiecare picătură de substanță înghițită. Însă în același timp luciditatea se evapora cu fiecare pas și alcoolul prelua controlul asupra minții mele, aparent nefuncțională.

      Sunt dezgustat de propria persoană și de propriile gesturi, stau de pomină victimizat în loc de a face ceva productiv, adică de a-mi salva iubita care e constrânsă să își uite viața, chinuită și ținută de fratele meu prizonieră. Nu am idee de ce face asta, dar va plăti cu vârf și îndesat.

      Cum Helios a dus-o de Olivia departe de noi, de mine... am decis să părăsim Mystic și să ne întoarcem în White Chapel. Orașul nostru natal, locul unde a început totul, unde a început povestea de iubire dintre mine și Olivia odată cu întoarcerea mea acasă. Evitam atât de mult acest orășel, datorită amintirilor, dezamăgirilor, regretelor...însă acum mă aflu tot aici, îmbătându-mă ca un măgar zi de zi, sperând că într-o bună zi -ca printr-o minune- Helios să moară și Olivia să își amintească adevărata ei viață.
Acest oraș nu mai are culoare încă de când Olivia nu se mai plimbă pe aceste străzi, de când mama sa nu mai deține funcția de șerif, fiind la doi metri sub pământ. Totul este monoton și neînsuflețit.

      Am aruncat cu putere sticla de whisky care era goală, aflându-mă pe acoperișul anticului cinema aproape dărâmat, acest loc magic, unde atunci când sunt amețit o văd pe Olivia în dreapta mea și pot comunica cu ea. Pentru că aici am avut parte de zeci de întâlniri și momente minunate.

      Am decis să merg acasă, pentru a-mi limpezi mințile ce o luau pe arătură tot mai grav. Și aveam de gând să storc o pungă de sânge din frigider. Adeline cu siguranță a făcut provizii.

      Mă foloseam de puterile mele supranaturale pentru a sări peste clădiri, și de a ajunge într-un scurt timp acasă, mașina mea fiind acolo. Nu îmi permiteam mie să conduc în această stare jalnică de suferință îmbinată cu beția, deși nu e tocmai o beție reală, vampirii nu se pot îmbăta, din păcate...

      Dar odată ajuns acasă, am avut surpriza de a găsi pe canapeaua din marele conac pe Adeline alături de o femeie total necunoscută mie. Femeia avea în jur de treizeci de ani, era suplă, pentru anii ei înaintați, părul negru îi era foarte lung și era așezat perfect într-o coadă în vârful capului, iar ochii săi verzi curioși mă analizau în fiecare pixel al meu.

      - Deci, tu ești Winter. Fiul cel mic al lui Jonathan Tattum.

      Nu aveam habar cine este această femeie, chipul ei nu îmi părea cunoscut absolut deloc.

      - Te întrebi cine sunt, gândurile tale sunt atât de gălăgioase. Numele meu este Sena.

      Ochii mei s-au lărgit de uimire. Și brusc am pufnit în râs, femeia asta aberează într-un mod jalnic. Sena este moartă de ani, în caz contrar, ce ar căuta ea aici și tocmai acum? În plus, la cât e de scorpie nu ar mai fi stat pe gânduri și m-ar fi ucis cu prima ocazie, drept răzbunare pentru că l-am scăpat pe fratele meu din blestem, din păcate. Nu trebuia să fac sacrificiul ăsta.

      - Bineînțeles că nu mă crezi. Momentan mi-am transferat spiritul în una dintre cele doisprezece discipole ale mele și am venit cu gânduri pașnice. Vreau să te ajut, să iau parte la posibila ucidere a fratelui tău.

      M-am așezat pe unul dintre fotolii nonșalant, ascultând ce are de zis. Nu îmi surâde ideea, sunt curios ce are în căpșorul ăla, ea ar putea cu ușurință să mă ajute să o salvez pe Olivia.

      - E momentul să afli adevărul despre mine și Helios. Toată această situație este cauzată chiar de tine. Dar să o luăm cu începutul, absolut tot ce ți-a spus Helios sunt doar minciuni gogonate. În anii '50 nu am aruncat absolut nici o vrajă asupra orașului White Chapel. Helios ți-a indus în cap ideea de a fugi în Fall River pentru că avea sute de probleme cu vrăjitoarele, și pentru că dorea să nu aibă nici o legătură cu...fiul său.