Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul șaptesprezece

OLIVIA

      Aparent, noul meu dușman este vremea din țara în care mă aflu. Mereu ploaia și norii gri deasupra cerului mă deprimă și prognoza meteo din această săptămână aduce numai vești oribile. Nu am să văd soarele pentru o vreme îndelungată de timp, iar acest lucru mă sperie. Plouă încontinuu de zile bune, deși februarie este pe sfârșite și primăvara ar fi trebuit să își preia rolul.

      Nu ne-am gândit deloc la asta înainte de a ne muta cu totul în Manchester, mare greșeală.

      Într-o jumătate de oră cursul meu este gata și nu am idee cum se face, dar nu mi-am luat nici o umbrelă la mine. Iar mașina mea este la un mecanic pentru că s-a defectat brusc, și mi-am dus iubita la un doctor priceput. Iar ceea ce mă calcă pe nervi și mai tare este că Helios nu îmi răspunde la mesaj.
Sunt nevoită să merg prin potopul ăsta până acasă.

      Mă blestem încă o dată pentru faptul că sunt o ființă anti-socială și nu am aici în facultate absolut nici o persoană cunoscută pe care aș putea ruga să mă ducă acasă. De ce ar avea Sky vreun prieten?

      Când profesorul universitar ne-a anunțat că ora este pe sfârșite, înjuram în barbă în timp ce îmi adunam lucrurile de pe bancă. Am ieșit pe holurile pline ale facultății și îl apelez pe Helios în timp ce mă îndreptam spre ieșire, dar fără nici un răspuns. Va vedea el acasă ce scandal îi voi face, mereu când am nevoie de el, nu este disponibil, "soțul" meu.

      Mi-am așezat gluga jachetei pe cap și mi-am lăsat privirea să cadă în jos, în timp ce făceam slalom printre bălțile cu apă de pe alee. Mergeam la pas grăbit printre stropii grei picați din cer.
În goana mea înspre ieșirea din incinta universității, m-am izbit puternic de un corp extrem de rigid, ce nici măcar nu s-a clintit la ciocnirea dintre noi. Mi-am ridicat privirea asupra chipului persoanei din fața mea și genunchii brusc mi s-au înmuiat, simțind cum inima îmi saltă de fericire și nu înțelegeam de ce. Un zâmbet enorm mi-a apărut pe buze în timp ce eram analizată atent de ochii albaștri blânzi. Era ud leoarcă, dar cu toate acestea, am sărit în brațele sale deși este un gest necugetat din partea mea.

      Îl țineam în brațe pe Winter de parcă este cel mai bun prieten al meu de o viață întreagă. Într-adevăr, a trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut. Dar perioada scurtă de apariție a acestuia în viața mea mi-a lăsat o amprentă adâncă. Și sunt nespus de fericită că ne-am întâlnit aici, deși nu mă așteptam absolut deloc.

      - Skylar, ce încântare!

      - Așa este? Ce faci aici? Hai să găsim un adăpost.

      - Mașina mea este în parcare. Hai să bem o ciocolată caldă.

      - De acord.

      În timp ce fugeam pe urmele sale, își dăduse geaca jos de pe el și mi-o așezase pe umeri, dar nu era de nici un folos. Era rece și udă. Urăsc tot ce este rece și umed.

      Deblocase mașina și am urcat împreună în ea, el demarând în trombă. Mă bucur că am acceptat să ies în oraș cu el, abia aștept să îi aud noile aventuri.

      - Ce faci aici? îl întreb

      Lumea poate fi atât de mică încât ne-am întâlnit aici...

      - Sunt pentru câteva zile în oraș, universitatea de la care provin are un parteneriat de voluntariat cu Manchester University și astfel mă aflu aici, acum, pentru un schimb de experiență.

      - Sună grozav. Nu credeam că te voi revedea vreodată.

      - Și eu mă bucur să te văd. Dar tu cum ai ajuns aici?