Helios // Nightfall (Partea a II-a) |+18|

Capitolul douăzeci și cinci

      - Te rog, te implor, Olivia. Ia farfuria și mănâncă cel puțin două guri...e delicioasă. Winter se milogește din nou de mine

      Îmi împinse platoul plin de bucate până în față, însă am refuzat, mișcând negativ din cap și i-am împins farfuria înapoi. Deși mâncarea părea apetisantă, nu aveam puterea necesară de a o digera, pentru că nu puteam nici măcar să mă ridic din pat, stau flămândă de aproape patruzeci si opt de ore, însă foamea era ultima grijă ce mă apăsa în aceste momente.

      - Nu a mâncat nimic de două zile. le spune Winter lui Arizona și Simon ce se aflau în cameră, apoi oftează sonor

      Arizona, înlăcrimată, se apropie de mine și se așază pe marginea patului, cuprinzându-mi mâna întra ei, tresărind la contactul rece cu pielea sa de vampir. Însă nu am avut nici o reacție, continuam să privesc în gol, pierdută și cu inima frântă, retrăind de două zile în mod continuu momentele trăite cu mama mea de pe vremea când era lângă mine. Am plâns atât de mult de când aflasem vestea că mama s-a stins din viață, încât acum nu mai am lacrimi de a vărsa, și mă doare absolut fiecare oscior, mai ales inima...mă doare atât de tare încât doresc să o scot din piept.
Și nu e prima dată când trec prin așa ceva, când simt că lumea se năruii în jurul meu, când mă aflu într-un abis de durere nemărginit...

      Când tata s-a decis să plece dintre noi, eu și mama am fost nevoite să facem ceva, ca să ne împăcăm cu pierderea lui și astfel am ajuns să ne izolăm la o fermă, de-a lungul întregii verii, consolându-ne reciproc, era important că ne aveam una pe cealaltă. Se vor împlini curând doi ani de când tatăl meu s-a dus, iar acum mama a plecat pe urmele lui, lăsându-mă singură pe lume, cu excepția celor doi bunici din partea mamei. Dar în special, a plecat și m-a lăsat cu o durere mult prea mare pentru sufletul meu firav.

      Mă doare corpul, nu pot să mă ridic nici din pat. Doar când simt nevoia urgentă de a folosi baia, și asta întâmplându-se foarte rar, fiindcă nu mă hidratez excesiv. Sunt așa de epuizată încât nu pot vorbi. Doar fac semne cu capul.
După ce am ajuns acum două zile în White Chapel, am mers țintă spre conacul Pandore, care arăta la fel ca acum jumătate de an, nimic schimbat pentru că Winter nu a mai călcat pe aici, fiind pe urmele mele. De atunci, rutina mea a fost următoarea: somn, plâns, somn plâns și tot așa până acum.

      Deși cei patru oameni dragi mie: Winter, Arizona, Simon și Adeline nu părăsesc încăperea deloc, nu mă pot ajuta cu nimic.

      - Și eu mi-am pierdut mama, imediat cum Elena a plecat dintre noi. Și am văzut, Olivia, am văzut totul...am văzut cum mama îmbătrânește cincizeci de ani în câteva luni mărunte, cum se lipsește de păr, cum mâinile îi tremură în încercarea de a face ceva cu ele, cum vomită tot ce mănâncă și se simte tot mai rău pe zi ce trece, și într-un final, a ajuns în stadiul în care nu putea părăsi patul. O femeie de patruzeci și șapte de ani să arate și să se simtă ca una de nouăzeci. Într-o dimineață ploioasă, o țineam cu capul la mine în poală, mi-a spus că mă iubește și că vom trece peste asta, în secunda doi a închis ochii, urmând să nu-i mai deschidă vreodată. suspină Arizona, simțindu-i durerea în glas

      Și o înțelegeam la perfecție, pentru că acum mă aflu în acest stadiu. Deși priveam în gol, i-am ascultat fiecare virgulă...

      - Dar am fost nevoită să fiu puternică, am bocit ceva timp, dar aveam alt obiectiv, m-am împăcat, spre uimirea mea, rapid că mama nu mai este aici...și am plecat să îmi salvez cea mai bună prietenă.

      În sinea mea, am afișat un zâmbet încurajator, ce arăta că sunt mândră de amețita mea, ca de obicei...blondina este neînfricată, însă eu sunt o fire diferită, de obicei închisă. Și e prea devreme ca să îmi revin, înțeleg asta și sper să o înțeleagă și ei.