Prețul fericirii

37

~Julia~
16:23

-Bine Laur, ma bucur ca ai ajuns cu bine.
-Tu cand ai zis ca vii?
-Maine am zborul.
-Tot nu inteleg de ce nu vrei sa stai la mine. Avem o camera libera si pentru tine.
-Am inteles Laur si iti mulțumesc, dar vreau sa ma rup putin de persoanele pe care le cunosc, sa fiu doar eu cu mine.
-Cum vrei tu, dar sa stii ca sunt la un telefon distanță.
-Sigur, mulțumesc.
-Cu Madalina ai mai vorbit?
-Inca e suparata pe mine, fiindca am mintito, dar cred ca suntem pe drumul cel bun. Tu?
-Am mai sunat-o de doua ori dupa proces, dar fara raspuns. Iar la tribunal nici nu am avut cand sa vorbim, prea multa lume, prea multe camere...
-Am inteles, imi pare rau Laur.
-Sa nu-ti para, fiecare om venit si plecat din viata noastra e o lectie. Daca ceva e menit sa fie, va fi.
-Te pup, ne auzim mai incolo.
-Si eu, ai grija de tine!

Dupa procesele ce tocmai s-au incheiat Laur a decis sa se intoarca in Chicago, simtind ca locul lui nu mai e aici. James a fost eliberat, si chiar inainte de terminarea liceului a terminat cu procesele. Nu a avut prea multe de platit pentru greselile lui, cea mai mare fiind prietenia lui cu Sebastian, care inca nu stiu de unde a venit si cred ca nu voi afla niciodata. La proces am avut ocazia sa-l vad pe James, insa am preferat sa nu-l privesc prea mult stiind ca daca il voi privi in ochi, voi regreta despartirea noastra; de vorbit nici nu se pune problema, avocatii au vorbit pentru noi toti: martori, poate complici sau victime si agresori. Eric a fost inchis pentru toate complicitatiile si prostiile sale, implicit pentru moartea lui Kan la fel si prietenii sai ce au fost imediat parati de el. Sebastian a fost si el condamnat, pentru trafic de droguri si complicitate la omor si altele. In ziua ultimului proces toti am fost prezenti, atat familiile noastre cat si presa din intreaga lume, asa mi s-a părut la cati reporteri erau acolo.
In final se pare ca toti primesc ceea ce merita:

-Julia, il aud pe tata batand in usa.
-Da tata, intra!
-Ti-ai terminat bagajele?
-Da!
-Bine, o sa le duc la masina, maine dimineata sa nu mai stam sa le caram, sa fie gata totul.
-Acestea sunt, spun si arat catre cele doua geamantane.
-Ce sunt cu atâtea bagaje? Am crezut ca stai cateva zile, nu stiu... o săptămână?
-O sa stau mai mult tata, am de facut si un proiect pe care vreau sa-l depun la o facultate de acolo. Nu stiu cat va dura mai exact.
-Sper sa fie totul bine draga mea, daca ai nevoie de ceva, oricand, sunt aici. Daca tie iti este bine, eu sunt fericit.
-Te iubesc tata, adaug si ii sar in brate.
-Si eu Julia, esti o fata minunata si ma bucur ca esti fata mea. Sunt mandru de tine.
-Multumesc!

Ma desprind din imbratisare si cu zambetul pe buze tata imi sterge lacrimile ce tocmai au cazut.

-Sper ca sunt lacrimi de fericire.
-Da tata, am iesit la mal pana la urma.
-Ma duc sa pun bagajele in masina, dupa o sa-l astept pe Oliver sa vina sa ma ia. O sa mergem la un restaurant.
-Alta sarbatoare pentru o alta reușită? Familia Lange se tine in petreceri.
-E mai mult o masa de multumire...
-La fel ca celelalte, tata!
-Te-au invitat si pe tine.
-Da, sigur! Am alte lucruri de facut inainte sa plec.
-Te las atunci, spune si imi lasa un pupic pe frunte.

17:15
-Mi-a fost dor de tine mama, spun asezandu-ma langa mormantul rece. Nu am mai venit de mult in vizita. Dar sunt sigura ca stii prin ce am trecut, pana la urma tu esti ingerul care m-a pazit pe drumul asta. Am reusit, eu chiar am reusit si cu toate astea nu am putut sa impartasesc bucuria asta cu el, mama.

Lacrimile incep sa-mi curga necontrolat pe obraji si nu incerc sa opresc nici macar una. Am suprimat zile, chiar saptamani intregi tot ceea ce am simtit. Aici, acum, nu mai pot opri tot ceea ce simt, daca o fac, mai tarziu voi izbucni, voi inebuni tinand in mine tot ceea ce ma doare. Am pierdut prea mult in viata asta, parinti, prieteni, iubiri. Nu pot risca sa ma pierd si pe mine.
Imi mai plang regretele cateva zeci de minute, pana cand seara isi face aparitia. Imi iau ramas bun de la mama, dupa care ies din cimitir trecand pe langa cateva persoane ce tocmai ies si ele de aici, dupa pe langa o masina ce nu imi pot da seama daca este goala sau cineva e in ea, din cauza geamurilor fumurii. Merg catre iesirea de pe strada putin luminata cand din spatele meu, masina aceea tocmai a pornit si merge incet in urma mea. Ma uit inapoi si panica ma cuprinde, singurul motiv pentru care nu o iau la fuga este pentru ca in spatele meu mai sunt cateva persoane, in caz de ceva poate ele ma vor ajuta... sau poate ma insel, mai bine maresc pasul. Dar nu apuc sa o fac fiindca masina isi ia viteza si trece pe langa mine rapid. Of, asa o sa fie mereu? Ma voi speria de orice persoane care poate isi vede de treaba ei?