Prețul fericirii

38

~Interventia autorului~

Se zice ca pe lumea aceasta toti suntem egali, dar uneori ma uit in jurul meu si nu vad egalitatea. Viata nu este usoara pentru toti si doare sa ne comparam unii cu altii, dar uneori o facem. Ne punem intrebari precum: "de ce el" sau "de ce nu eu", iar neputinta pe care uneori o resimtim sta in mainile noastre sa o schimbam.
Am simtit pe pielea mea cum e sa pierzi oamenii in care aveai toata increderea si cand credeai ca nu poate merge mai prost, au mai venit si alte dezamagiri. Daca m-as fi dat batuta atunci si nu as fi avut rabdare, nu as fi invatat ca cea mai importanta persoana din viata noastra suntem noi. Stiu ca suna a cliseu "sa ne iubim si pe noi insine", insa chiar asa este. Cand incepi sa lucrezi mai mult la tine, sa iti vezi defectele si calitatile, atunci o sa te indrepti catre cel mai bun drum. Cel mai frumos sentiment e sa te uiti in oglinda si sa te bucuri de ceea ce vezi. Chiar daca ai parul ciufulit, cosuri, pistrui, ochii mici sau prea mari asa cum credem uneori, sprancenele nearanjate, tu sa te vezi frumos stiind ca omul ce sta in fata ta, este un om bun, puternic, ce isi doreste sa ajunga departe, iar daca muncesti si ai ambiție poti sa o faci! Poate iti trebuie timp sa realizezi asta, pentru ca in lumea in care trăim, fizicul face diferenta, hainele scumpe fac diferenta si idolii tuturor devin doar niste personaje imbracate in etichete scumpe, care vorbesc despre cat de putin conteaza banii, dar ei ii au, despre cat de important e sa fii natural, dar ei sunt clientii celor mai scumpe clinici de înfrumusețare, despre cat de rea a devenit lumea, dar ei sunt primii care comenteaza si apar in online cu diferite acuzații, vorbesc despre cat e de  bine sa ne ajutam unii pe altii, insa ei nu au facut un act de caritate in viata lor.
Cand ne vom da seama ca noi suntem cele mai importante persoane si putinul nostru se poate transforma in mult, doar prin munca noastra, atunci vom fi fericiti. Hai sa iubim persoanele care intradevar tin la noi si sa nu mai alergam dupa cei care doar prefera atentia noastra.
Sa ne strangem mai des in brate parintii, caci asa cum sunt ne vor binele. Parintii mereu vor crede ca le știu ei pe toate si poate nu vad ca uneori se mai inlasa, dar daca ne certam cu ei, ii va durea, chiar daca nu pare sau nu arata asta. Sunt oameni care ar da si din putinul lor, sa ii mai stranga o data in brate si... nu pot. Hai sa ii iubim asa cum sunt, chiar daca uneori ne mai supara sau noi ii mai suparam pe ei, sa ii luam in brate mai des, la un moment dat nu vom mai putea. Mereu ne vom dori ceea ce nu avem si mereu ceea ce avem nu ne convine. Mai bine am lucra la asta si daca gandirea noastra se va shimba, inevitabil si a celor din jurul nostru se va schimba.
Sa ne iubim prietenii care au fost de la inceput sau au venit pe parcurs, dar sunt acolo pentru noi. Acum ma refer la cei pe care daca i-ai suna la orice ora, ti-ar raspunde. Acestia sunt prietenii care iti merita iubirea, nu cei care vin doar la bine, ca la rau, sa fie primii care pleaca. Cei care te sustin in tot ceea ce faci si chiar daca ei nu sunt la fel de bine ca tine, te imping sa ajungi acolo unde iti doresti, nefiind egoisti, gândindu-se ca daca ei nu au reusit, nici tu sa nu o faci.
Pana la varsta mea, una destul de frageda, optsprezece ani am dat in viata mea de toate categoriile de oameni, am fost prietena cu toti, de multe ori am crezut ca ii pot ajuta si pe cei care nu vor sa fie ajutati la inceput. Insa am invatat ceva chiar foarte de curând si foarte important: nu poti schimba pe cineva care nu vrea sa se schimbe si la fel, nu poti pastra pe cineva, care nu mai vrea sa stea in viata ta. Dragoste cu sila nu se poate.
Am realizat ca am neglijat persoanele care chiar ma iubeau, pentru cele care cautau doar beneficiile, imbatata in cuvinte frumoase si tinand cont doar de acele doua zambete si nu de cele sapte lacrimi, care erau mai multe, preferam sa ma lupt pentru acea iubire ce nu exista defapt sau era foarte putina in comparatie cu suferinta ce urma dupa. Cand am realizat ca la un moment dat am ramas singura (sau asta credeam eu, caci persoanele care te-au iubit cu adevarat o data, vor fi mereu acolo), am ales sa-i dau pe toti la o parte si sa ma concentrez pe mine, crezand ca nu sunt deajuns. Ideea era buna, insa motivul nici pe departe. Sa crezi ca nu esti de ajuns pentru cei din jurul tau, doare rau. Dupa nopti nedormite, zile cu putina mancare, caci s-a ajuns si acolo, am incercat in cateva luni sa uit de persoanele ce imi faceau rau. Cu timpul am realizat ca nu sunt pe un drum bun si am incercat, chiar m-am luptat pentru a reusi. M-am luptat singura caci nimeni nu a stiut cat sufeream, nu voiam sa-mi supar parintii, bunicii, prietenii sau sa-i incarc cu "prostiile" mele. (Sfat pe care nu vi-l ofer. Cand va simtiti rau, cereti ajutor, exista persoane acolo, care va pot ajuta chiar si cu o vorba buna, caci uneori lucrul asta face minuni.) Dupa ce m-am pus pe picioare si gandurile au fost in ordine, stiam ca vreau sa fiu cat de buna pot. Si usor, usor am lucrat la increderea de sine, caci de aici porneau toate complexele mele: nu sunt destul de frumoasa, sunt timida, nu arat ca ea, fac ceva ce nu imi place, nu fac nimic constructiv... Asa ca intr-o zi am inceput sa desenez din nou, lucru care imi placea candva, dar preocupata sa ies mai mult, sa fac cunoștința cu alte persoane crezand ca, cu cat cunosti mai multi oameni, cu atat vei fi mai iubit (avand nevoie de iubire si atentie, pentru a ameliora complexele pe care le aveam) sau sa am grija de greselile altora si de lucrurile ce tineau de ei (fiindca in schimbul unui gram de iubire credeam ca pot fi folosita într-un fel sau altul. Sau nu credeam, mai bine zis, acceptam. Fiindca nu mi-a placut sa fiu folosita, dar acceptam uneori fiindca daca venea de la o persoana la care tineam, nu imi dadeam seama), nu l-am mai facut. In alta zi am inceput sa ma aranjez mai frumos, sa am grija de tenul meu mai mult, caci imperfectiunile ce apareau ma complexau, dupa am inceput sa scriu din nou poezii. Poezii in care imi descarcam sufletul (luam din viata mea ceva negativ si il transformam zic eu, in "arta").
Si intr-o zi am inceput sa ma vad altfel cand ma uitam in oglinda: mai frumoasa, un om mai bun. Acum stiam ca pot mai mult, ca reusisem sa ma descopar pe mine, cand nu mai sufeream dupa oamenii care nu dadeau, la fel de mult precum as fi dat eu.
Nu as fi crezut in toate astea, daca nu as fi trecut prin ele. Si cand te gandesti ca niste copii, niste suflete atat de tinere, nu au cum sa treaca prin atata rautate...
Cineva a zis o data: "un om care le are pe toate si este foarte bine din toate punctele de vedere, nu poate vorbi despre experientele prin care nu a trecut niciodata. Nu poti vorbi despre cum e sa fii sarac, cand tu ai cinci masini si nu ai trecut niciodata, personal prin saracie, nu poti vorbi despre cat de important e sa ne iubim asa cum suntem, cand tu ai zeci de operatii estetice si kilograme de fard, caci tu o faci fiindca nu te iubesti, nu ai incredere ca vei fi acceptata, nu te vezi destul de bine pe tine insati" si am înțeles foarte bine totul. Cand ai pornit de jos si ai ajuns unde iti doresti de-abia atunci poti spune: "da, se poate si asta".

Dragilor, poate putine persoane vor crede sau vor simti tot ce am scris, insa sunt lucruri spuse din suflet. Trebuie sa ne ridicam atunci cand suntem cazuti si sa privim in jurul nostru, de la gandirea si mentalitatea noastra porneste totul. Nu vorbesc din carti, vorbesc din experienta personala.
Am spus mai sus ca am inceput sa scriu poezii extrase din realitate, din sentimentele mele reale. Ei bine cartea pe care tocmai o voi incheia, nu este la fel. Nu locuiesc in New York, nu sunt nici pe departe aproape sa am un Lamborghini si nici banii pe care personajele mele se pretinde ca i-ar avea. Sunt o fata normala, cu o imaginatie bogata, ce isi doreste poate, intr-o zi sa fie mai sus decat este acum. Dar pe langa dorinte si vise, am ambitie. Stiu ca va trebui sa muncesc pentru asta si va trebui la un moment dat sa fac si sacrificii. Ca sa ajungem unde visam, trebuie sa luptam, nimic nu pica din cer sau in lumea in care eu  traiesc nu se va intampla asta. Va indemn sa credeti in voi si sa luptati, nu mereu va fi usor, insa nimic nu este imposibil. Cu rabdare si perseverenta se poate.

Eu sunt Florentina si va mulțumesc pentru ajutorul vostru, pentru micile comentarii sau voturi. Ele m-au ambitionat si incurajat sa scriu mai departe. Lunile in care nu am mai postat au fost cele in care nu m-am simtit prea bine... din punct de vedere psihic, eram demoralizata, simteam ca nu imi iese nimic etc. Dar voi ati ramas pe platforma asta, pregatiti de un nou capitol. Va mulțumesc din suflet.

In curand apare si ultimul capitol din carte si m-as bucura enorm, daca v-a placut cartea sa votati capitolele, caci cartea are cateva vizualizări bunicele, insa nimeni nu o si voteaza; iar daca nu v-a placut... o sa incerc sa imbunatatesc tot ce pot si imi pare rau de timpul vostru pierdut.
Va imbratisez si ne vedem la urmatorul capitol.