Prețul fericirii

39

~Julia~
Este ora sase si acum cateva luni as fi spus ca ora aceasta nu este facuta pentru mine. Acum, dupa o perioada in care am fost nevoita sa ma trezesc la aceasta ora, pot spune ca m-am obisnuit cat de cat. Il aud pe tata cum bate in usa si chiar inainte de a deschide el, ies eu, pregatita pentru tot ce va urma.

-Deja esti gata? Am crezut ca de-abia te vei trezi!
-Nu prea am dormit aseara, dar da, sunt gata.
-Esti nerabdatoare sa pleci cred.
-Tata... nu am vrut sa fie asa, dar chiar am nevoie de o pauza de la New York.
-Stiu, te inteleg, dar imi e cam greu sa te stiu asa de departe.
-Voi fi bine, iti promit!
-Bine, haide, ti-am facut cafea.
-Super, chiar aveam nevoie de una.

7:55

La ora 9 am zborul catre Chicago, ma uit pentru ultima data catre casa si imprejurimile in care, in ultimul an, am creat atatea amintiri si urc in masina tatei.
Dupa un drum ce parea ca nu se mai termina, intr-un final am ajuns in aeroport. Dupa ce trec prin toate procedurile, astept impreuna cu tata sa merg pentru îmbarcare... cand dintr-o data:

-Deranjez?

Aud o voce cunoscuta in spatele meu. Imi intorc privirea catre acea zona si ochii mi se fac mari.

-Madalina, adaug mirata si blonda vine sa ma ia in brate. Ce faci aici?
-Julia, esti cea mai buna prietena a mea, doar nu credeai ca te las singura intr-un oras atat de mare!
-Tu... tu vorbești serios?
-Da! Vin cu tine in Chicago. Plus ca a inceput vacanta, doar nu o s-o pierd singura.
-Tu stiai despre asta, ma întorc catre tata, uimita in continuare.
-Nu! Da, adică... i-am spus Madalinei ca vei pleca si stiam ca vrea sa-ti ureze drum bun, dar sa vina cu tine... in niciun caz.
-Pai, drum bun draga mea! Sa avem un zbor usor, adauga si incepe sa rada.
-Va iubesc sa stiti, adaug si ii iau pe ambii in brate.
-Hei, cred ca trebuie sa mergem, adauga Madalina si ma apuca de mana.
-Pa tata!
-Sa ne revedem cu bine.

Si acestea fiind spuse incepe o mica aventura in Chicago. Nu aveam de gand sa fie asa, dar decat singura si plangandu-mi de mila pana imi trece, mai bine distrându-ma cu cea mai buna prietena pana uit de toate si ma vindec de tot trecutul agitat. Daca e posibil... exact asta am sa fac. Ce e menit sa fie, va fi!

Dupa doua luni:

-Daca stiam ca veniti ma pregateam mai bine!
-Nu va faceti griji, mai avem o saptamana de stat oricum. Daca vreti, mai puteti veni pe la noi.
-Julia cum de nu mi-ai spus ca ai venit in Chicago, inca nu imi vine sa cred, ma cearta in continuare mama lui James.
-Scuze Mellisa, dar ti-am spus, aveam nevoie de o pauza.
-Inca nu imi vine sa cred prin ce ai trecut puiule! Imi cer scuze de mii de ori.
-Nu aveti de ce.
-Nu am de ce? Am pentru cine!
-E in regula, stii prea bine ca daca s-ar mai intampla asta o data... as mai face-o.
-Doamne... ce ți-e si cu barbatii din familia asta! Niciunul nu stie sa aprecieze ce are. Poate eu am mai gresit, dar tu?
-Mda... putem schimba subiectul, te rog?
-Sigur! Mai ai un an de liceu, te-ai gandit ce vei face in continuare?
-Nu prea... cred ca ma voi indrepta tot spre partea de drept.
-Super, la fel ca parintii tai!
-Da! Daca nu... am facut un proiect pentru o facultate aici in Chicago.
-Ce frumos! Ce facultate?
-De psihologie.
-Foarte dragut, sper sa ajungi acolo unde iti propui.
-Multumesc,
-Madalina de ce nu a venit si ea?
-S-a dus sa se intalneasca cu Laur, au decis sa-si mai dea o sansa si de o luna... au inceput sa se reintalneasca.
-Foarte frumos!
-Da, s-ar putea sa vina si ei mai incolo. Laur a spus ca ar fi incantat sa va mai vada.
-Sunt bine primiti.

Si chiar dupa ce Mellisa isi termina propozitia, soneria se aude:

-Vorbind de lup, adauga frumoasa femeie. Ei or fi?

Mellisa se indreapta catre usa si pare intepenita cand o deschide. Se uita de cateva ori catre mine, dupa care, catre iesire. Dupa un minut- doua, in aceeasi pozitie, se intoarce inapoi pe canapeaua unde eram si eu.