Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 3

AMAYA

După ziua de ieri încep să mă simt cât de cât om normal. Încă picioarele mele îmi dau bătăi de cap, dar acum că am prins putere în ele nu le voi mai lăsa să cedeze.

Într-o oarecare măsură, de ieri mă simt într-o relație în adevăratul sens al cuvântului. Eram la mine acasă, într-un apartament pe care îl împart cu iubitul meu. Faptul că am început ieri să fac curat prin apartament a fost deoarece voiam parcă să reînnoiesc totul. Draperia aceea cenușie care îmi ținea companie am înlocuit-o cu una de un albastru limpede, iar covorul acela pufos pe care nu l-am simțit atât amar de vreme, l-am trimis la curățătorie ca să spele de pe el tristețea mea. Am schimbat așternuturile de pe pat – satinul cel negru l-am schimbat într-un crem. Arăta ca un pat al morții, iar acum că mi s-a mai dat o șansă să fiu un om normal, cu siguranță nu pot să îmi petrec noaptea între acele veșminte negre. Cremul pentru care am optat a dat și o luminiozitate mai accentuată dormitorului nostru.

Ceea ce mă face să mă simt cu adevărat fericită este faptul că, după atâta timp am putut să fac toate acestea cu Dylan. În adevătatul sens al cuvântului, nu doar stând într-un nenorocit de scaun și privind sau ajutându-l cu aproape nimic. Ceea ce am făcut ieri împreună cu iubitul meu s-a simțit atât de bine, de firesc.

Ieri, am putut să merg la firmă și să fiu utilă. Să îmi fac treaba așa cum mi-am dorit mereu. Să fiu o arhitectă, într-o firmă de renume și să merg acolo ca o persoana capabilă și autonomă.

Acum, stau cu Dylan la masa din bucătărie și este pentru prima dată când simt că iau micul dejun cu el. Nu m-am simțit atât de bine nici măcar ieri dimineață după ce ne-am petrecut toată noaptea împreună.

Să fac dragoste cu Dylan este ceva ce nu pot să explic în cuvinte, ceva la care nu mă pot gândi fără să fiu nevoită să îmi strâng coapsele.

M-am gândit o bucată de vreme ce s-ar fi putut întâmpla rău dată fiind situația mea. Mă gândeam că poate bola îmi poate retrograda și să ajung înapoi în acel scaun. Dar nu m-am putut opri. Nu am lăsat niciun gând dintre acelea să îmi ia momentele cu Dylan. Un lucru pe care l-am învățat după exeperiența cu paralizia este să trăiesc în prezent. Să fiu acolo, ancorată în acel moment și să trăiesc odată cu el.

— Iubito.

Dylan mă trezește din reverie și îmi ridic privirea din farfuria mea, privindu-l pe el cum se joacă cu bucățile de castravete din a sa.

— Știi..., îl văd ezitând.

Vrea să spună ceva și nu știe cum. Iar mie mi-e din ce în ce mai dificil să îl citesc. Pare atât de greu de citit de când mi-am revenit.

— Acum două nopți...

Am nevoie de un clește să îi scot cuvintele din gură. Pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrea să îmi spună și îi este atât de dificil. Mai ales de acum două nopți. Prima dată când am făcut dragoste.

— Noi...,

— Formulează propoziția și spune-o, Dylan, îmi dau ochii peste cap, probabil într-un gest prea exagerat.

El trage aer în piept și expiră zgomotos. Lasă tacâmul pe farfurie și își ridică privirea spre mine.

— Nu ne-am protejat când am făcut sex. Acum este prea târziu pentru acea pastilă, iar dacă este să rămâi însărcinată vreau să știi că sunt aici și...o scoatem noi la capăt, spune repede.

Așa este. Am fost atât de absorbiți de noi, de emoții și de scenele în sine încât prezervativul a fost ultima noastră grijă. Nu ne-am protejat, dar eu sunt foarte conștientă de asta. Nu sunt atât de idioată să fac sex și să rămân însărcinată cu el. Am făcut sex cu Ben patru ani de zile și nu s-a pus niciodată problema de a rămâne însărcinată.