Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 45

Dylan s-a liniștit și am reușit să-i aduc un pahar cu apă. L-a băut pe tot și ceea ce am făcut apoi a fost să îi mai aduc unul, pe care l-am lăsat pe măsuța de cafea din fața canapelei, în caz că mai are nevoie să bea.

S-a cuibărit pe mica canapea, cu capul în poală la mine și a ațipit așa. Iar eu nu m-am îndurat să îl trezesc nici măcar când am simțit dureri în zona lombară a spatelui meu. Mi-am sprijinit capul de o pernă decorativă și am adormit și eu, jucându-mă în părul său ud de transpirație.

Nu am mai discutat nimic. Nu mai aveam ce. Tot ceea ce trebuia să știu despre Dylan am aflat, iar puzzle-ul pe care încercam să îl fac de când l-am cunoscut a prins contur și am pus ultimele piese.

Dar nimic din toate astea nu m-au făcut să mă îndepărtez de el. Nimic.

Asta a fost viața sa de dinaintea mea. O viață pe care Dylan o regretă și știu că dacă ar putea să dea timpul înapoi ar face-o și ar alege mai înțelept.

Toți am face lucruri diferite dacă am putea da timpul înapoi, cu mintea pe care o avem după acele experiențe.
Îl iubesc pe Dylan așa cum nu am iubit niciodată, cu tot ceea ce este el, cu tot ceea ce a făcut. Îl iubesc și nimic nu poate schimba asta.

Acum, când deschid ochii nu am în fața mea un geam uriaș pe care să intre lumina de dimineață, lucru care mă face să mă încrunt.

Mă uit în jurul meu și realizez că sunt în dormitor, dar eu nu îmi amintesc să mă fi trezit și venit aici.

Locul de lângă mine este gol, dar perna și cearceaful sunt boțite semn că noaptea trecută au fost folosite. Semn că Dylan a dormit acolo.

Privesc ceasul pe care Dylan l-a pus în cameră la sugestia mea și văd că nu este decât șapte și aproape jumătate.

Aproape mă sperii când Dylan își bagă capul pe ușă și verifică dacă m-am trezit.

— Bună dimineața, spun ușor răgușită, întinzându-mă precum o pisică în așternuturi.

Dylan face doi pași în cameră, dar păstrează o distanță considerabilă de pat.

Mă uit la el și îl analizez. Poartă o pereche de blugi albaștri și un tricou al în V, iar părul îi e ușor ud.

Azi e sâmbătă și e ciudat să îl văd atât de îmbrăcat pentru a sta în casă.

Mă ridic în genunchi în mijlocul patului și mă uit la el, sperând că va veni mai aproape.

Dar nu o face. Își măsoară fiecare privire spre mine, rușinat și plin de vină, de parcă noaptea trecută ar fi fost cu o altă femeie.

— Ce faci?

Întrebarea mea este pusă pe un ton suspicios. Abia atunci ochii lui se ridică din pământ și îi întâlnesc reticent pe ai mei. Îmi ridic o sprânceană și aștept să zică ceva. Își drege vocea și deschide gura, dar o închide repede înapoi.

— Am pregătit micul dejun, face semn spre bucătărie și luându-și privirea din a mea.

Inspir profund și îmi păstrez calmul. Trebuie să o fac. Mărturisire de seara trecută l-a zguduit, iar eu habar nu am ce să îi spun sau să fac. Nu vreau sa ni se strice relația sub nicio formă. Nu îmi doresc să nu fie cum a fost mere - jucăuș, sarcastic, iubăreț.

Acum mă simt de parcă suntem colegi de apartament, iar asta urăsc. El este iubitul meu, iar eu iubita lui.

— Mulțumesc, îi spun zâmbind, ridicându-mă din pat și mergând până în fața lui.