Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 31

Când intru cu Dylan în casă o strig pe mama, dar îmi răspunde doar ecoul.

Mă întorc spre Dylan de parcă el mi-ar putea zice unde este mama. Iubitul meu dă din umeri aplecându-se să se descalțe. Intră apoi în sufragerie și privește în jur.

Oare doarme?

Merg și eu după Dylan uitându-mă după mama de parcă nu ar fi o femeie în toată firea pe care ar trebui să o zăresc de îndată ce arunc privirea în jurul meu.

— Nu e, spun pe un ton mic. Mama!

O mai strig odată în timp ce îmi iau telefonul din buzunar. Îi caut numărul și o apelez.

Telefonul sună, dar nu răspunde.

— Unde s-a dus femeia asta? Nici măcar nu cunoaște Londra așa cum trebuie, îmi trec enervată și speriată mână prin păr.

O scena dintr-un film prost cu mafioți îmi trece prin cap.

O mai sun odată și mă rog să răspundă.

Hai, mama!

Telefonul ei sună, dar mama nu răspunde.

— Dylan, îmi ridic privirea spre el. Crezi că H...?

Nici nu pot să spun cu voce tare așa ceva. Nu pot să mă gândesc că mama este o altă persoană care trebuie să plătească pentru prostiile astea.

Dylan se uită nedumerit la mine. Nu știe ce să zică ori să creadă despre teoria mea.

Dar de unde să știe H de mama? Ce ar putea să rezolve dacă o ia pe mama?

Înainte ca Dylan să îmi răspundă, îmi simt telefonul vibrând în mână.

— Mama!

Tonul meu este același pe care îl folosea ea când nu făceam ceea ce trebuia atunci când eram mică.

— Unde ești?

— Amaya, scumpo, cum să fac prăjitura mea cu mere dacă voi nu aveți nici mere în casă, o aud cum chicotește în telefon.

Îmi trec mâna prin păr și încerc să îmi reglez respirația.

— De ce nu mi-ai dat mie mesaj sa iau ceea ce ai nevoie?

În timp ce o cert pe mama mă descalț de adidași și îi așez pe suportul de la intrare.

— Pentru că nu e ceva ce nu pot să fac. Ați ajuns acasă?

Dacă e ceva ce am moștenit de la mama este nevoia de independență. Nevoia de a face lucruri singură, fără să cer ajutor. Mereu mama mi-a spus că nu trebuie să cer ajutor pentru ceva ce pot să fac singură. Poate ăsta a fost motivul pentru care îmi era așa de greu să îi las pe oamenii din jurul meu să mă ajute în perioada în care...nu puteam să mă descurc singură. Ceea ce aveam atunci de făcut erau treburi uzuale, pe care am învățat să le fac singură ca orice alt om. Când mi-a fost luată această putere...această autonomie...ei bine, am simțit că înnebunesc.

— Da. Și m-am speriat când am văzut ca nu dau de tine, îi transmit.

Oftează în receptor, iar eu merg înapoi în living, unde mă așteaptă Dylan cu o privire curioasă.

— Vin repede, mă asigură. Ai nevoie de ceva?

— Portocale, îi spun pe un ton supărat, iar ea râde și îmi închide telefonul.

Pot să jur că și-a dat ochii peste cap.

Las telefonul pe comodă și mă apropii de Dylan.

— Mama nu putea să facă prăjitură ei cu mere fără mere, îmi dau ochii peste cap. E la un supermarket, pe undeva. Va veni, îi transmit.