Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 9

Ședința pentru proiectul pe care îl coordonez va fi o corvoadă cu Emma pe umeri. Orice zic eu, ea găsește să comenteze. Orice eu zic că e bine, ea contrazice. Ideea mea de proiect este total opusul ei și nu îi convine. Deși invocă cașimotiv că suntem o echipă și trebuie să găsim un punct comun toți de acolo știm că face așa doar pentru că eu și Dylan suntem împreună.

Suntem.

Cu nervii întinși la maxim, mă îndrept spre sala cea mare de ședințe. Acea sala binecunoscută în care am fost prinsă mereu cu Dylan care îmi cerea explicații.

De ce mereu când mergem în sala aceea între noi există tensiuni?

Palmele mele sunt transpirate de emoție. Nu l-am văzut de două zile, iar inima mea abia așteaptă să îl întâlnească.

Apăs pe clanța ușii și toți sunt așezați deja pe scaune. Văd câțiva arhitecți pe care îi recunosc – cum ar fi Roxanne, îl văd pe Jay și pe tatăl lui. Apoi totul se oprește.

Ochii mei îi întâlnesc pe cei ai lui Dylan, iar picioarele mele se transformă în gelatină. Nu pot decât să îl privesc și să îmi fixez ochii pe ai săi. Poartă o cămașă albă, bine călcată și descheiată la primii doi nasturi, iar în partea de jos o pereche de pantaloni de stofă care i se muează mult prea perfect pe coapsele lui. Părul este la locul lui, iar buzele sale mari au o culoare mai roșiatică decât de obicei și văd de aici că sunt ușor uscate.

Mi-e atât de dor să le sărut...

Îl văd cum mă măsoară din priviri, de sus până jos iar în colțul gurii îi joacă un zâmbet mic.

Cu un licăr în ochi, buzele sale se curbează mai mult și arată de parcă abia aștepta să mă vadă.

— Haide, draga mea, tatăl lui Dylan ne scoate pe amândoi din transă și ne revenim brusc.

Dylan se întoarce și privește pe masă, iar eu mă grăbesc să mă așez pe locul meu. Vis-a-vis cu iubitul meu.

Nici nu știu cum mă simt. Faptul că sunt în această sală de ședințe care ne este atât de cunoscută doar în momentele în care ne certăm sau nu stuntem bine. Această sală m-a făcut să îl reîntâlnesc, să țipe la mine și să mă dea afară, iar acum suntem un cuplu certat.

Îl văd de partea opusă a mesei ovale că se joacă cu ceva foarte pe marginea ei. Nu pot să văd de atâtea hârtii și schițe ce face, sunt și multe pahare și pet-uri cu apă, sunt câteva boluri cu snacks-uri.

Tatăl lui Dylan începe să vorbească, dar nu mă pot concentra deloc. Noaptea trecută nu am dormit deloc și cred că a fost pentru prima dată când am rămas la Anna și nu m-am putut odihni. Dylan mi-a creat o dependențîă de brațele sale în tot acest timp. Faptul că mă strângeam în brațe ca să îl simt pe el sau că îmi puneam un picior peste perna moale și uriașă vrând să cred că îmi încolăcesc picioarele cu ale sale m-a făcut să mă întreb cât de tare îți poate da dependență un om.

Cât de sănătos este să nu poți să dormi noaptea deoarece nu e lângă tine?

Rațiunea mea se trezește – nu este vina mea că minte. I-am cerut un singur lucru. Să nu mă mintă. Dar o face atât de des încât se îmbrâligă singur în propriile minciuni. Sunt supărată pe el și îmi doresc atât de mult să știu de ce îmi ascunde lucruri încât îmi vine să îl leg de scaun și să îl torturez până îmi spun ca să mă pot întoarce acasă cu el. Ce poate fi atât de rău? Ce secret atât de mare poate avea încât să nu îl împărtășească cu mine?

Văd cu coada ochiului ca una dintre arhitecte prezintă un proiect. Nu pot să fiu atentă. Sunt nedormită, epuizată de către Emma și extenuată de propriile gânduri. Sunt distrasă de Dylan care nici el nu este prea atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Mă holbez la degetele sale lungi care se joacă cu o bucată de hâtie. Probabil vrea să își controleze emoțiile, distrăgânu-se de la a mă privi pe mine.