Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 14

— Hei, drăguță! Mă adrsez brunetei care suspină încet să nu o audă colegii. Azi sunt mâna ta de ajutor, spun fluturând palma dreaptă în fața ei.

Alexandra se întoarce ușor dezorientată și își sterge lacrimile cât de discret poate în momentul în care mă vede, apoi îmi zâmbește slab.

— Nu este nevoie, spune pe un ton mic.

Încep să cred că toți or să mă privească diferit de acum. În privirea lor, acum sunt o persoană care le este superioară. Nu vreau să fie așa. Eu sunt Amaya – fata care a lucrat într-o cafenea până ce i s-a pus pe tavă un job aici.

— Hai, arată-mi și mie documentul cu cerințe pe care l-ai primit acum, o încurajez și-mi trag un scaun lângă ea, fără ca măcar să o bag în seamă când insisită că nu este nevoie.

Aceasta se lasă păgubașă și face întocmai. Mă bucur că Dylan m-a ascultat și i-a trimis fetei coordonatele – observ că mailul este trimis acum câteva minute. Citesc cerințele adevărate pe care trebuie să le îndeplinească această schiță, apoi privesc spre ceea ce a pus pe foaie deja Alexandra constatând că ne ajunge timpul dacă lucrăm amândouă.

Următoarele minute ni le petrecem în departament făcând schița pe o singură foaie, amintindu-mi de vremea când lucram în echipe în facultate. Ne îndopăm cu ceai și cafea mai mult de cât aș fi băut, în mod normal, în două zile. În jur de două fără Alexandra rulează schița și o încurajez să meargă spre biroul lui Dylan, și în caz că întreabă, să-i spună că eu nu am văzut schița, ci a mers direct la el.

Înainte să plec și eu spre biroul meu, mă mai învârt prin departament ca să nu dau de bănuit lui Dylan. Dacă mă va întreba unde am fost, ei bine, habar nu am ce să îi spun. Nu îl pot minți din două motive: unu – relația noastră nu se bazează pe așa ceva și doi – este șeful, deci nu ar ține mai mult de un minut minciuna dacăse uită pe camere. Pur și simplu voi ignora acest subiect și gata.

Câteva minute mai târziu mă hotărăsc să merg spre biroul meu, dar în calea mea apare Max, care își flutură mâna energic în semn de salut. Îi întorc gestul zâmbindu-i sincer, iar când este la trei pași de mine, vorbește:

— Hei, străino! Cum îți merge, zâmbește până la urechi, iar zâmbetul său este chiar frumos. Nu te superi dacă încă vorbim la per-tu, având în vedere că ești – practic – șefa, nu? Adaugă scarpinându-se la ceafă.

Îmi dau ochii peste cap la apelativul folosit și nu știu de ce, dar simt că atmosfera dintre noi este ușor ciudată. Poate din cauza ultimei întâlniri ale noastre, însă hotărăsc să ignor asta și să îi răspund într-o notă optimistă:

— Bună și ție! Nu aș putea să mă supăr că cineva de o seama cu mine îmi vorbește pe aceiași notă, îi răspund, dar adaug făcându-i cu ochiul: Nu-s șefa aici. Sunt bine, mulțumesc lui Dumnezeu! Schimb apoi subiectul de la statuturile noastre în firmă. Tu?

— Ei, pe aici cu treabă, știi tu. Voiam să te chem în pauză la o cafea, mai vorbeam, dar nu mai dă omul de tine, spune oarecum trist că nu a dat de mine.

Eram aici... Câteva etaje mai sus. Dacă își plimba ochii prin zonă sigur mă vedea. Înainte să îi răspund eu, o voce puternică tună aproape de noi.

— Nici nu trebuie să dai de ea, Max!

Dylan apare în holul în care m-am oprit cu Max – impozant cu mâinile în buzunarele pantalonilor călcați de mine, iar în spatele lui este Alexandra. Din doi pași este lângă mine și-mi prinde palma dreaptă în a sa. Îl strâng ferm să-i dau de înțeles că nu vreau să facă vreo scenă, dar și el mă strânge semn că dacă are chef va face vreo scenă.