Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 46

Dylan mă lasă în fața arestului unde este închis Ben fără ca măcar să se uite spre mine. Încă este supărat și eu am fost o proastă că l-am adus pe Nikolai în discuție. I-am aruncat cea mai mare frică a ui în față de parcă ar fi fost ceva insignifiant.

— O să te aștept aici, spune simplu, lăsând jos geamul portierei sale și dându-și jos centura.

Se așează mai bine în scaun, dar nu se îmi acordă niciun fel de atenție. Iar eu nu mă pot supăra. Are dreptate în modul de a reacționa, dar cu toate astea nu mă dă înapoi de la ceea ce vreau să fac.

— Mulțumesc, spun sincer și ies.

Urc cele câteva trepte până la ușa mare de fier acolo așteptându-mă un domn îmbrăcat în uniformă.

— Domnișoară Steward, salută acesta încetișor și deschide ușa intrând.

Îl urmăresc până în fața unei uși mai mici, albe pe care nu o deschide. Vine o doamnă minionă cu părul blond prins într-un coc la ceafă, îmbrăcată și ea în uniformă.

Mi-aș fi dorit ca Dylan să fi fost aici cu mine. M-aș fi simțit mai în siguranță. Tot ceea ce a făcut Dylan a fost să vorbească cu un domn mult superior oricărui polițist de aici care i-a permis să facă această vizită sâmbăta.

Este un mediu în care nu am intrat niciodată și nici nu credeam că o să o fac vreodată. Este un loc văruit în alb, lipsit de viață și anost. Dacă Dylan ar fi fost de-acord cu ideile mele acum ar fi fost aici cu mine și mi-ar fi zâmbit încurajator.

Dar îl înțeleg și are sens ceea ce a făcut. Cel mai probabil, dacă aș fi fost în locul lui nici eu nu aș fi fost de-acord cu asta.

Însă am nevoie de discuția asta pentru a încheia de tot acest capitol. Este vina mea că nu am făcut asta de la bun început. Dacă eu aș fi închis așa cum trebuie acest subiect, Ben nu ar mai fi intervenit și nu și-ar fi stricat lui viața.

— Ne scuzați, sunt doar niște proceduri, îmi spune doamna în timp ce începe să mă pipăie.

Îi zâmbesc aprobând și o las să își facă treaba așa cum trebuie.

— Puteți să intrați, spune după ce își termină controlul.

Mă conduce pe un hol micuț îngust și mă întreb care ușă de lemn de aici duce spre locul în care sunt închiși infractorii. Doamna îmi zâmbește în continuare, până ce ajungem la o ușă diferită. Este maro, iar pe ea este gravat numele unui domn urmat de funcția sa.

Comisar șef - William Grey

Mă încrunt când femeia îmi face semn să intru, neînțelegând ce facem aici. Nu ar trebui să fiu într-un loc sumbru, gri și plin de umezeală? La o masă de lemn a cărei picioare abia o susțin și să mă așez pe un scaun pe care au mai stat sute de persoane care își vizitau poate membrii ai familiei închiși acolo?

— Vă rog, așteptați aici, îmi spune doamna închizând ușa.

Aprob din cap chiar dacă nu mă mai vede.

Analizez un pic locul în care m-a adus, steagul Angliei fluturând mândru în spatele biroului din lemn de stejar. Geamul are gratii pe dinafară, dar rama lui este maro și cochetă făcând locul să pară mai prietenos.

Ușa se deschide dintr-o dată, făcându-mă să tresar. Mă întorc repede pentru a-l întâmpina pe Ben, însă șocul este uriaș când Dylan este cel care închide ușa în urma lui. Își lasă geaca pe spătarul scaunului și vine spre mine cu pași hotărâți.