Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 30

 După micul dejun am zburat practic din bucătărie pentru a-mi trage ceva pe mine și a pleca de aici cu Dylan.

Nu știu de ce mă grăbesc. Nu ar trebui să fac asta. Practic, mă grăbesc spre a lua o decizie care îmi va marca viața.

Mă gândesc ce îi voi spune mamei dacă ne despărțim. Unde merg cu ea de aici? Ce se va întâmpla acum, după ce părinții noștri s-au cunoscut?

Dar nu pot să suport această incertitudine. Nu știu pe ce drum sunt, mi se pare că sunt într-o pădure din care trebuie să ies. Nisipul de sub mine mă va înghiți dacă continui așa.

Am nevoie să știu adevărul lui Dylan, iar acum că s-a oferit el nu voi refuza sub nicio formă.

Intru în cameră, iar Dylan este pe marginea patului meditând asupra vieții sale, cel mai probabil.

Fără a vorbi cu el, scot din dulap un hanorac roșu uriaș și o pereche de colanți negri. Mă schimb de față cu el fără a mai avea vreo jenă. Cred că m-a văzut destul de mult dezbrăcată și îmi știe fiecare parte a corpului ca să mă mai ascund de el. În plus, am mai făcut asta o dată. Când mi-a cerut să îl las să mă privească înainte de a merge la petrecerea lui H.

Diferența este că atunci eram senzuală, mă mișcam seducător și îi acordam atenție. Azi, îmi trag repede hainele pe mine. Mă dau doar cu cremă de protecție pe față și cu rimel ca să îmi scot un pic ochii în evidență. Îmi prind părul în coadă la spate și am terminat.

Nici Dylan nu e atent la mine....stă acolo, ofticat pe viața pe care și-a creat-o. Stă acolo, privește în gol și pot să jur că mintea îi este în altă parte.

Nu vreau să îi vorbesc. Nu vreau să îi dau speranța că a sunt cu un pas mai aproape de el din cauza discuției cu sarcina. Merita să știe, voiam să-i iau acea povară de pe umeri, dar nu a fost un pas spre a-l ierta.

Nu așa.

Tușesc ușurel pentru a-i atrage atenția. Îți ridică privirea din palme, dar capul și-l susține în continuare.

— Gata? Tonul său nu exprimă entuziasm deloc.

Știe ce urmează. Aprob din cap și ieșim împreună din dormitor, fără a ne mai vorbi.

Ne luăm la revedere de la mama, apoi părăsim apartamentul. Dylan îmi ține ușile, îmi deschide portiera de la mașina sa, dar nu cred că realizează că aceste comportamente sunt irelevante acum. Nu ne spunem nimic pe parcursul drumului spre mașină, semn că niciunul din noi nu vrea să înceapă această conversație pe care trebuie s-o purtăm.

Mie mi-e frică de ce o să îmi spună, iar el știe cât de rău a dat-o în bară. Nici nu știu de unde să încep discuția, iar el nici atât.

Iese din parcare – după ce se asigură că mi-am pus centura – și conduce spre ieșirea din oraș. Nu știu dacă să mă panichez sau nu. Mă întreb dacă după ce am văzut în seara aceea mai sunt iubita lui sau am devenit o fată de care trebuie să scape pentru a nu spune vreun secret. Mă întreb dacă nu cumva lucrează și acum pentru H și i-a cerut să scape de mine. Are sens că m-a ținut lângă el aceste zile pentru a nu spune cuiva ceea ce am văzut.

Nu are nicio logică ceea ce spun...Gândesc prea departe, dar tremur. Mâna lui Dylan se așează pe umărul meu și mi se adresează:

—Ești bine?

Se vede că este îngrijorat, dar la fel sunt și eu. Mi-e frică să adresez întrebări la care nu vreau să aflu răspunsul. Aprob ușor din cap și el se preface că mă crede.

Mai conduce undeva la cincisprezece minute, apoi intră pe un drum forestier. Sunt copaci mari în jur, iarba este crescută mult. Cerul nu dă semne că ne-ar onora cu o culoare albastră. Parcă, anxietatea mea crește și mai mult. De ce se îndreaptă spre intrarea în pădurea asta?