Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 34

Undeva la două ore mai târziu părăsesc clădirea fără a stabili ceva concret cu ei, hotărând că mi-a ajuns să văd șantierul în prezentarea lor. Le-am cerut un dosar pe mail pe care îl voi discuta cu tata. Sunt lucruri interesante în ceea ce vor ei să facă, dar dacă le pun în balanță cu lucrurile groaznice nu prea se înclină spre un răspuns pozitiv pentru ei. Simt că am nevoie să mă consult cu tata.

Îl sun pe Josh să văd dacă a rezolvat cu biletul de avion. Mi-a rezervat unul cu escală pe care am crezut că i-l bag pe gât. Nu vreau să lipsesc atât de mult de acasă, și oricum, deja este târziu. Este ora șaisprezece treizeci, un zbor cu escală înseamnă aproape cinci ore. Sper că a reușit să îl schimbe.

— Alo?

— Ai rezolvat un alt zbor? Îl întreb direct.

— Da, din fericire! Aveți zbor direct la ora douăzeci și unu.

Un val de fericire îmi umple inima, așa cum nu credeam că voi simți vreodată. Numai gândul că noaptea asta o voi petrece cu iubita mea mă face să vreau să țip.

Dar, în schimb, îmi iau o poziție de om mare și îi mulțumesc lui Josh, notându-mi în minte să mă recompensez pentru acest favor.

Nu îmi pasă câți bani a dat pentru a schimba biletul sau cum a făcut rost de el, mă bucur că a făcut-o.

— Mulțumesc!

Închid apelul și strecor telefonul în buzunar, scoțând în schimb adresa pe care mi-a dat-o tipa roșcată când am ieșit din compania lor și introduc pe GPS, în timp ce merg spre mașina închiriată, adresa hotelului.

Spre marea mea mirare, GPS-ul îmi spune că locația este la trei minute distanță. Când ajung la ieșirea din parcare, pe marginea drumului principal văd ca hotelul în care trebuie să rămân este fix peste drum. Hotărăsc să verific încă o dată mașina, să scot din ea micul bagaj de mână pe care mi l-a pregătit Amaya și să o iau la pas spre cazarea mea pentru câteva ore.

Douăzeci de minute mai târziu sunt în camera de hotel. Decid să îmi petrec timpul pe fotoliul de piele și să nu deranjez mare lucru. Respect femeile care fac curat în hoteluri, știu că nu este cea mai ușoara muncă.

Verific ceasul și cred că Amaya ar trebui să își termine programul, așa că o sun. Tonul de apel se aude de cinci ori înainte să intre robotul. Ce o fi făcând? Apelez încă o dată. Același lucru. Mai sun de două ori și realizez că o fac degeaba. Scriu un mesaj în care îi cer să îmi dea de știre când ajunge acasă și îi spun că o iubesc apoi, îl trimit.

Mă învârt cinci minute în cameră cu telefonul deschis în conversația cu Amaya, dar nu primesc niciun răspuns. Încep să mă panichez. Amaya mereu răspunde când o sun sau îi dau mesaj.

Îl apelez pe Jay.

— Alo?

— Unde-i Amaya?

— Mă întrebi pe mine unde-i iubita ta, mă ia la mișto.

— Tu doar răspunde naibii, Jay. Nu răspunde și sunt speriat.

Trece o clipă de tăcere în care poate se gândește la ce mă gândesc și eu. H.

— Nu știu, se bâlbâie. Am plecat la un șantier de vreo trei ore, atunci ea încă era în ședință.

Să mă ia naiba! Panica mă cuprinde, iar pe retină îmi apare un rânjet stupid de-al lui H. Dacă H a luat-o pe Amaya nu scapă din mâinile mele! De data asta a întrecut măsura prea mult.