Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 39

Simt că dimineața a venit prea greu. Am avut tot felul de vise, care mai de care mai anapoda. Tot revedeam scena aceea cu Ben din dormitor și mă făcea să mă trezesc. Însă Dylan nu a dormit toată noaptea. M-a supravegheat și de fiecare dată când mă zvârcoleam a fost acolo să mă liniștească. Să îmi șoptească că sunt acasă, că sunt în siguranță. Apoi, adormeam la loc, dar nu dura mult până să mă trezesc iarăși.

Totuși, n-aș fi vrut să fie dimineață. Nu vreau să înfrunt realitatea, nu vreau să îi povestesc lui Dylan ce s-a întâmplat și cum am ajuns lângă Ben...Nu vreau să cred că ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută a fost real.

— Bună dimineața, îl aud pe Dylan șoptindu-mi.

Știe că nu dorm, deși stau cu ochii închiși.

La un moment dat, Dylan a plecat mai spre dimineață din pat, însă s-a întors foarte repede mirosind a șamponul și a gelul său de duș. A fost atât de preocupat de mine noapte trecută, încât el nici măcar nu a făcut un duș, chiar dacă a zburat cu avionul și ziua lui a fost extrem de încărcată.

Ziua de ieri, de când a plecat mama până ce m-am întors acasă în miez de noapte cu Dylan, pare a fi durat un an întreg. S-au întâmplat prea multe în douăzeci și patru de ore, iar toate acțiunile de ieri m-au făcut doar să realizez că mereu Dylan va fi stâlpul meu. Muntele meu de om pe care nimeni nu îl poate dărâma.

Mă silesc să îmi deschid ochii și să îl privesc pe Dylan.

Zâmbetul lui se lărgește când îmi întâlnește ochii. Mâna sa se duce la spatele meu, masându-mă liniștitor. Este atât de bine aici, în brațele sale. Este atât de cald, mă simt în siguranță. Toate aceste emoții mă fac să mă întind spre el, cuprinzându-l cu brațele cât de mult pot eu. Apoi, îi șoptesc:

— Aș da orice să mă trezesc așa mereu, suspin la pieptul lui.

Dylan mă îndepărtează puțin de el și mă privește încruntat.

— Cine ți-a spus că va fi altfel? Îmi dă părul de pe frunte la o parte și mă sărută pe tâmplă. Avem viața lungă împreună, iubito, îmi face cu ochiul.

— Este cea mai frumoasă amenințare pe care mi-ai adresat-o vreodată, îl privesc pe sub gene.

Dylan râde și mă cuprinde în brațele sale.

Îmi place așa, această mică viață a noastră pe care nu aș lăsa-o pentru una agitată precum a fost ziua de ieri. Îmi place rutina noastră pe care alții poate ar percepe-o ca pe o monotonie.

— Iubito, Dylan îmi vorbește acum pe un ton mic, precaut. Cum a ajuns la tine?

Nu e nevoie să îi spună numele. Știu la cine se referă. Aparent, deși am crezut că vom rămâne în mica noastră bulă nu este așa. Trebuie să discutam despre asta.

Și despre altele.

Mă desprind de el și mă las încet, înapoi pe perne. Mă prefac ca îmi așez părul răzleț, dar ceea ce fac, de fapt, e sa trag de timp. Închid ochii și îmi amintesc.

— După ședința aceea lungă aveam mare nevoie la baie. După aceea m-am întâlnit cu Alexandra și Max și am stat puțin de povești. Și când am vrut să mă întorc spre birou, înghit în sec înainte să continui.

Mi-e uscată gura. Am nevoie de niște apă.

— A trebuit sa iau liftul și cineva l-a chemat jos. Între timp, Ben l-a blocat înainte de a ajunge la persoana care l-a chemat și a urcat și el. Mi-a zis sa tac din gură și să ies din MAC pe ușa de urgență. M-am speriat și am făcut ca el, dau din umeri, încercând sa îmi justific acțiunile.