Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 19

Odată intrați în apartament Dylan îmi promite că nu este ultima dată când mă duce acolo și că mă va mai antrena și îmi va mai spune câte una alta despre cum ar trebui să mă apăr. Am făcut câte un duș rapid – separat – și am luat pe noi niște haine comode, rezonând cu vremea de afară.

Îmi spune că are de dat câteva telefoane pentru firmă, așa că uite-ne așa cum visam de mult. Ambii în living-ul casei noastre ocupându-ne de job. Eu mi-am scos laptopul pentru a lucra la design-ul interior al schiței pentru proiectul pe care îl coordonez, iar Dylan și-a scos agenda și a început să dea telefoanele respective. Amândoi, liniștiți cu câte o ceașcă de cafea făcând ceea ce ne place.

Totul decurge bine, până când sună cineva la ușă.

— Aștepți pe cineva?

Recunosc, m-am speriat un pic, dar încerc să nu îi transmit asta lui Dylan. Iubitul meu nu îmi răspunde în niciun fel la întrebare, dar se ridică și merge spre ușă fără a părea mișcat de necunoscutul care este la ușă.

Dacă este H? Sau vreun om de-ai lui?

Poate e Jay, Încerc să mă liniștesc.

Mă ridic și cu tragere de inimă merg în spatele lui Dylan.

I-am spus că sunt cu el, că îl cred, accept, ajut. Dar oare sunt suficient de puternică pentru așa ceva?

Dacă aș fi fost singură în aceste clipe, ce aș fi făcut? Dacă ar fi veit cineva peste mine? Aș fi scăpat oare cu viață?

Respirația mea începe să se precipite, în timp ce Dylan deschide parcă cu încetinitorul ușa.

— Bună ziua! De la Home&Garden vă deranjăm! Dylan Masson?

Un domn de vârstă mijlocie îmbrăcat într-o salopetă de un verde-iarbă vorbește, iar neliniștea și frica mi se transformă în confuzie.

— Da, eu sunt, confirmă iubitul meu, iar atunci omul în salopetă îi întinde un clipboard pentru a-l lăsa pe Dylan să semneze primirea comenzii.

Home&Garden? Ce Dumnezeu face omul ăsta?

— Mulțumesc tare mult, îi spune Dylan și se trage din ușă lăsând omul să împingă în casă o cutie de mărime medie, apoi de nicăieri mai venind doi tineri îmbrăcați la fel cu o cutie uriașă.

Sunt uimită! Dylan chiar vrea să îmi amenajeze un spațiu cu flori așa cum mi-a promis! Iubitul meu nu a uitat, dar eu da!

Nu pot să zic nimic, îi privesc pe cei trei cum lasă în casă trei cutii de mărimi considerabile și-mi simt ochii cum mi se umplu de lacrimi. Durează ceva vreme, deoarece după cea de-a treia cutie, trebuie să coboare la mașină.

În apartamentul în care stăteam cu Ben aveam un balconaș tare mic și nu mi-am permis să amenajez un așa loc, m-am mulțumit cu un număr mic de flori pe care le-am strecurat prin casă. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nu cred că Ben le-a observat vreodată. Erau cactuși mici sau orhidee la ghiveci.

Oare mai trăiesc?

— Asta este din partea noastră, vă mulțumin că ați apelat la serviciile noastre, surâde domnul simpatic lăsând în mâinile lui Dylan un mic ghiveci cu trandafiri albi.

Oamenii plecacă, Dylan încuie ușa după ei și se întoarce spre mine privindu-mă. Eu îl văd prin ceață, fiind copleșită de emoții și gata să izbucnesc în plâns. Face câțiva pași și lasă micul ghiveci cu trandafiri pe cutiile primite, apoi vine spre mine și-și așează palmele pe umerii mei privindu-mă ciudat.