Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 18

— Dă-mi un pumn, zice Dylan pe un ton neutru.

După micul dejun întârziat, Dylan m-a adus la ultimul etaj al complexului în care locuim. Aici, Dylan are o sală de forțe. Mi-a mărturisit ca a făcut-o pentru când avea nevoie să își limpezească mințile, și de obicei era noaptea când toate sălile erau închise în perioada în care nu locuia cu părinții lui deoarece se încurcase cu H.

Efectiv o sală cu toată aparatura de care este nevoie. Mă întreb ce mai ascunde omul acesta pe care simt că abia acum încep să îl cunosc cu adevărat.

— Cum să te lovesc, Dylan? Îl întreb șocată.

Își dă ochii peste cap și face un pas spre mine, umbra refelctându-i-se în peretele negru într-un mod ciudat, sumbru.

Sunt o mulțime de fiare pentru tot felul de exerciții și un sac de box. Toate sunt negre, făcând locul să arate ca un iad negru. Însă, când a aprins luminile albe totul s-a contrastat frumos și s-a reflectat în oglinzile de pe perete. Până la urmă, e arhitect și locuil ăsta îi poartă amprenta.

Undeva în capăt este o ușă, care presupun că este spre baie, ori un vestiar. Nu avem motiv sa mergem acolo, căci Dylan m-a echipat de acasă cu o ținută sport. Port un tricou larg și o pereche de colanți albi, iar în picioare am adidași. Nu știu de unde au apătur acești pantaloni la mine în dulap – mi-e chiar frică să cotrobăi, deoarece mai mult ca sigur Dylan a adaugat niște piese vestimentare de care eu nu știu.

Eu nu mi-aș fi comandat niciodată colanți albi, care să semene cu un al doilea strat de piele.

— Vreau să văd câtă putere ai în mâini pe propria piele, tonul său este serios și el chiar îmi cere să îl bat.

Privirea mea îi cercetează chipul, dar nu pare a fi o glumă. Îmi strâng palma dreaptă în pumn, ridic brațul la nivelul umărului apoi, îmi strâng ochii și întind destul de tare pumnul spre Dylan, lovindu-l un pic mai sus de piept, deoarece până acolo ajung.

Un hohot sincer de râs inundă toată încăperea, iar eu îmi deschid ochii. Dylan stă drept în fața mea, fără să se fi mișcat un milimetru de la contactul cu pumnul meu.

— Ce a fost asta? Râde. M-ai mângâiat, se freacă ușor unde l-am lovit.

Îmi dau ochii peste cap și îmi pun mâinile în sân frustrată.

— Vom avea ceva de lucru, zâmbește strengar.

Ei bine, nu am cum să îl lovesc. Dylan este iubitul meu, iar eu nu sunt o fire violentă. Când am fost de-acord să mă antrenzeze nu m-am gândit că mă va pune să îl bat pe el.

Aș putea să dau în sac sau habar nu am ce! Dar de ce ar trebui să îl bat pe el?

— Gândește-te la ceva ce îți provoacă agitație, adrenalină, mă îndeamnă. Dacă ai fi pusă într-o situație de incapabilitate asta ai simți.

Caut în minte ceva care să mă agite. O listă întreagă de evenimente care nu mi-au fost favorabile îmi trec prin minte. O listă lungă printre care apare și moartea tatei, despărțirea de Ben, faptul că i-a fost frică că nu o voi putea lua de la capăt, însă nu vin acele emoții de care îmi zicea Dylan.

Apoi măă gândesc la paralizie, singurul moment în care m-am simțit cu adevărat incapabilă. Simt că sângele îmi urcă în cap numai când mă gândesc la neputința aceea. La faptul că puteam să depind de alții cel puțin cincizeci de ani, până muream. Că nu puteam să fiu normală, să îmi duc copiii la grădiniță, să fiu arhitect. Puteam să fiu, practic, un nimic!