Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 4

După mica noastră discuție din bucătărie am mers și ne-am pregătit pentru birou. Îmi place rutina asta. Ne lasă prilejul să ne bucurăm mult unul de celălalt și deși unii zic că după un timp te plictisești să stai atât de mult cu partenerul tău, eu nu cred că este așa. Nu m-aș putea plictisi de iubitul meu niciodată.

Ador să luăm micul dejun împreună, iar apoi să ne pregătim pentru muncă aruncându-ne ocheade unul altuia. Eu am adăugat un nou obicei în rutina mea, unele exerciții pe care le-am învățat la fizioterapie – mi-a spus și domnul Seat să nu neglijez mișcarea tuturor mușchilor picioarelor mele, iar dacă îmi doresc după ce ies analizele și totul pare în regulă pot să mă apuc de sală. Probabil dânsul credea că a fost un obicei de-al meu înainte de accident, dar puțin știa domnul doctor că făceam sală servind la mese. După o zi la cafeneaua lui Michael nu mai aveam nevoie de sală.

Ador să mergem împreună cu mașina spre firmă, iar acolo să ne comportăm profesional, abținându-ne să nu ne sărutăm la fiecare două minute când ne întâlnim. Apoi, îmi place că venim acasă împreună și ne bucurăm unul de celălalt de parcă nu ne-am văzut o zi întreagă.

Ador această rutină și nici nu am început s-o practicăm.

Deja conduce de zece minute și mai avem doar puțin până ajungem la MAC.

În continuare am la mine bastonul, sunt obligată practic să îl folosesc mai ales când simt că obosesc. Ceea ce este enervant la culme. Am douăzeci și patru de ani și folosesc un baston. Abia aștept ca Dylan și domnul Seat să priceapă că mă simt bine și că nu am nevoie de așa ceva.

Adevărul este că...deși sunt conștientă că este pentru sănătatea mea, mi-e rușine. Mai ales când trebuie să îl folosesc în firmă. Mi-e rușine când îi văd pe cei de acolo cum mă privesc și când îmi imaginez ce gândesc despre mine.

Uneori pare atât de ireal că acum îmi pot folosi picioarele, iar asta ar trebui să mă facă să înțeleg că bastonul, încă tratamentul pe care îl iau și lipsa efortului sunt toate în favoarea mea.

Este vineri, iar acum trebuia să fiu la fizioterpie. Îmi plângeam de milă că nu reușesc să îmi mișc picioarele apoi, Dylan mă ducea acasă și urlam în interior de incapabilitatea mea.

Este vineri, iar eu merg cu Dylan la frimă. Nu mă duce, merg. Mergem împreună. Suntem în mașină și mergem împreună la firmă.

Și sunt fericită.

Drumul este liniștit, doar știrile de la un post de radio britanic se aud din difuzoare. Afară este puțin înnorat, dar nu stă să plouă. Este o vreme tipică Londrei.

Dylan parchează Audi-ul său foarte aproape de intrare, iar eu îmi dau ochii peste cap gândindu-mă când o să vină ziua în care va face ceva fără să se gândească la mine.

Brunetul îmi face cu ochiul și scoate cheia, după care iese din mașină și vine spre portiera mea. El încearcă să o deschidă, eu o țin bine închisă.

Observ prin geam cum își dă ochii peste cap, dar face trei pași în spate și mă așteaptă să ies. Cobor și merg spre el, prinzând-ul de mână și zâmbindu-i.

— Nu mai sunt invalidă, Dylan! Te rog, lasă-mă să fac lucruri singură, îi spun încet uitându-mă blând în ochii săi.

— Asta a fost pentru că sunt un gentleman, iubito, nu pentru că te cred incapabilă, se uită în jos la mine, iar vântul ne suflă părul în toate direcțiile, arătând ambii caraghios.

Zâmbesc spre el și mă ridic pe vârfuri ca să îl sărut, însă o tuse falsă se aude aproape de noi iar eu mă retrag să văd cine este.

Atât eu, cât și Dylan ne întoarcem spre sunet și un fior mă trece când văd silueta unui om masiv. Nu îmi pot da seama de trăsăturile lui, din cauza părului care îmi este peste față. Îl dau după ureche, continuând să îl țin în timp ce privesc printre gene spre bărbat.