Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 40

Faptul ca ne-am făcut de cap în această dimineață ne-a făcut sa întârziem mai bine de o ora la firmă, așa că iată-ne, intrând pe ușă după ora unsprezece.

Dylan mi-a propus sa rămânem de tot acasă, argumentând ca a fost o noapte lungă pentru ambii. După cele întâmplate, nici nu am dormit și suntem obosiți. Contraargumentul meu ca nu vreau să stau în casa și sa rumeg asupra celor întâmplate l-au făcut sa cedeze fără vreo obiecție.  Am nevoie de ocupație, de munca care să-mi ia gândul de la noaptea trecută. Am tras un rând de haine pe noi, iar eu am petrecut mai mult timp la machiat încercând să acopăr urmele lăsate de Ben și am venit.

Ochii noștri se întorc spre Adeline, ca de obicei pentru corespondență și pentru planificarea zilei de azi.

Însă, ceea ce îmi atrage mie atenția și mai mult de atât este un buchet imens de trandafiri albi care stau pe tejghea.

Amintirea florilor de la Ben care apăreau mereu aici de când a aflat despre faptul ca lucrez la MAC îmi revine în minte.

Dacă sunt de la Ben?

Simt cum pană și Dylan se tensionează lângă mine, probabil la același gând.

Totuși, înaintăm, ținându-ne de mână.

— Bună dimineața!

Adeline ne salută veselă, ridicându-se de pe scaunul pe care era așezată.

— Neața, Adeline!

Dylan nu zice nimic, iar eu nici nu îndrăznesc sa ma uit spre el. Îi aud respirația puternică și este de-ajuns.

— Astea sunt pentru tine, Amaya!

Adeline prinde vaza cu trandafiri și îi mută mai spre mine.

— Ai și asta, îmi înmânează un plic alb cartonat.

Îl loc sa îl iau eu, Dylan îl apucă brusc și îl deschide în câteva secunde.

Ochii săi sunt întunecați în timp ce citește, iar fruntea încrețită.

Îl las să citească, ca mai apoi să întind palma spre el pentru a o citi la rându-mi.

Dylan îmi înmânează hârtia și încep să citesc.

Dragă Amaya,

Îmi pare rău pentru seara trecută și pentru lucrurile prin care ai trecut! Așadar, primește aceste flori de la mine.

Știu că am spus că am să vă las în pace, însă mi-ar face placere dacă ați veni vineri la Cave pentru a petrece împreună ultima mea seara aici!

Înțeleg dacă nu vei dori, având în vedere istoricul meu cu Dylan, iar asta nu mă va supăra...însă vă aștept!

H. 

Ceva în mine...se rupe.

Și nu înțeleg de ce.

Ridic ochii spre Dylan, iar acesta se uită inflexibil spre mine. Nu îmi transmite nici o emoție, semn ca eu voi decide ce se va întâmpla.

Din cele scrise deH aici îmi dau seama ca el nu știe că eu știu faptul că este unchiul meu. H crede că adevărul acesta este un lucru ascuns pentru mine. Poate că fix asta vrea să îmi spună și o împachetează într-o petrecere de luat rămas bun.

— Pleacă, dau din umeri introducând bilețelul înapoi în plic.

Dylan mă aprobă.

Nu îl vreau în viața mea sub nicio formă. Este un om care face afaceri ilegale, trafic de arme, droguri și cine știe în ce mai este implicat. El din asta își face banii. Și-a clădit viața pe cadavre. Este omul care l-ar putea distruge pe bărbatul pe care îl iubesc imediat, dacă și-ar dori numai.

Nu este unchiul meu, unul cu are am crescut sau care îmi lua cadouri de Crăciun. Este pur și simplu un om rău despre care am aflat acum câteva zile că are o legătură de sânge cu mine.

Atât.

Însă, pleacă, iar ceva în mine se rupe. Nu pricep motivul. Până acum câteva zile, îl detestam. Acum, că am aflat că este unchiul meu ce s-a întâmplat? Poate o simplă informație să îți sucească așa gândurile?

— Ce avem pe azi, Adeline?

Introduc plicul în geanta mea și mă reîntorc la rutină.

— Nu foarte multe pentru tine, zâmbește. Ai o ședință pentru proiectul de care te ocupi peste o jumătate de oră. Însă, azi vine doamna Masson și am fost anunțată că vei lucra cu ea la bilanț. Așadar, după ședință vei merge la contabilitate.

Înghit în sec și mă uit la Dylan, care îmi pun mana încurajator pe spate.

Oh, ziua asta e din ce în se mai proastă.

— Iar eu?

— Domnule Dylan, aveți de răspuns la niște mail-uri pe care vi le-am redirecționat. Două ședințe, una la 14 și una la 15:30. Iar apoi, din cauza fusului orar aveți o ședință video programată la ora 21.

— Anulează ședință de la 21 sau transfer-o lui Jay.

— Ce sa fac eu?

Jay apare din spate și se bagă între noi.

— Momentan sa taci, îi răspunde Dylan fără ca măcar sa se sinchisească să-l privească.

Jay plescăie în spatele meu, dar tace.

— Atunci atât de la mine, zâmbește Adeline.

— Lasă florile aici, se integrează bine, îi spun ușurel lui Adeline.

Nu știu ce de am făcut asta, dar nu vreau să le arunce. Sunt frumoase și nu au fost trimise cu intenții rele.

Din nu știu ce motiv, nici nu mă uit spre Dylan pentru a-i surprinde reacția. Nu vreau să știu dacă îi convine sau nu.

— Merg după mama, ne anunță Jay făcându-mi cu ochiul.

Mă scarpin la nas ușor neliniștită.

— Avem nevoie de cineva în Departamentul de Contabilitate, Dylan își pune palma pe umărul meu masându-mă ușurel

În mintea mea se aude o voce care țipă Cineva să mă scape și pe mine de aici!

Anna!

Anna este competentă pentru așa ceva! Și, chiar dacă nu s-ar angaja de tot, am putea încheia un contract cu ea pentru a lucra în acest sens în cadrul firmei.

Și nu cred că nu i-ar surâde ideea.

— Anna, spun către cei doi.

Jay se uită la mine cu sprâncenele ridicate. Uimit, curios și în același timp îi mai joacă o emoție pe chip pe care nu o pot descifra.

— Anna?

— Da! A terminat studiile în acest domeniu și sigur e mai competentă decât sunt eu pentru asta! Mă descurc astăzi cu asta, dar voi discuta cu ea dacă toată lumea e de-acord.

Jay nu zice nimic, dar pare că se gândește la ceva.

Dylan mă aprobă tacit, dar apoi adaugă:

— Martin să fie, îmi zâmbește cu toți dinți, făcându-mi apoi cu ochiul