Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 37

AMAYA

Ușa apartamentului se deschide a doua oară în seara asta pentru mine și se închide cu un sunet de cheie, iar eu abia acum realizez că a lăsat descuiat intenționat. A vrut ca Dylan să intre aici fără a strica ușa, pentru a o mai putea folosi. Mă uit pe comodă și văd că brățara lipsește, Dylan mi-a luat-o, iar eu abia aștept s-o primesc înapoi. Ăsta e gândul care mă face să rezist – că îmi voi primi brățara înapoi de îndată ce mă voi reîntâlni cu Dylan. Zâmbesc involuntar.

Ben pornește căldura și merge spre geamuri trăgând draperiile și abia apoi aprinzând luminile. Totul se vede atât de familiar, dar mi-e străin. Totul. Până și bărbatul din fața mea.

— Acum poți să te faci comodă, spune blând și se așează pe canapeaua din living.

Îmi dau geaca sa jos și mă bucur că nu îi mai am mirosul pe piele. Mi-e scârbă și nu îmi vine să cred ce fel de om am avut lângă mine atâta timp. Dar stau tot în micul hol care face legătura cu sufrageria, nemișcată.

— Iubito, ești acasă, afirmă el iar eu mă strâmb fără să vreau.

Asta nu este casa mea. Casa mea e Dylan. Plâng că vreau la Dylan exact ca un copil care vrea la mama lui. Pentru că Dylan este singurul loc în care mă simt protejată.

Iar acum mi-e frică.

— Ți-e foame?

Dau negativ din cap.

— Vrei ceva de băut?

Dau negativ din cap.

— Vrei să ne uităm la un film până mergem spre aeroport?

Ben chiar vrea să se comporte ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Ca și cum nu m-a adus aici cu forța? Ca și cum...suntem în urmă cu aproape patru luni de zile în urmă?

Dau negativ din cap.

— Atunci ce dracului vrei să facem? Zbiară la mine ridicându-se și venind săgeată în fața mea.

Ochii mi se umplu de lacrimi și corpul îmi tremură până la cel mai mic mușchi. Îmi simt inima cum bate cu putere și urechile îmi sunt fierbinți. Mă umplu de panică și totul se învârte în jurul meu.

Am nevoie de aer. Mi-e prea frică de el. Simt că nu pot respira.

— Ce ai spus? Tonul său este șocat la propriu.

Ce am spus? N-am spus nimic. Sunt paralizată de frică. Nu pot articula două silabe. Până și vorbele sale mi se spulberă în față și abia ajung la urechi. Abia îmi țin ochii deschiși.

— I-ai pronunțat numele, mârâie printre dinți.

Cui?

— I-ai pronunțat nenorocitul de nume, zbiară fix în fața mea și îmi simt obrajii uzi. Aici, de față cu mine, își trece o mână prin păr.

Plâng de-a binelea cu spasme pentru că nu știu ce se întâmplă, de parcă sunt deconectată de mintea mea.

Tot corpul mi se reconectează celulă cu celulă când Ben mă prinde de brat și mă târăște după el în living.

Ben se îndreaptă spre bucătărie și aud cum cotrobăie după ceva într-unul din dulapuri.

Încep să scanez camera și să mă gândesc pe unde pot ieși. Dacă merg spre ușa de la intrare sunt foarte mici șanse să găsesc o cheie acolo și să dispar fără să își dea seama.

Suntem la etajul 4...

Dacă...

Înainte să îmi pot finaliza gândul Ben reapare cu o sticlă de apă plată și două pahare pe care le așează pe masă, desfăcând sticla.