Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 27

După ce se asigură că mi-am pus centura și că mama stă confortabil pe unul dintre locurile din spate, Dylan iese din parcare și merge spre casa părinților lui.

Îmi conectez telefonul la mașină fără ca măcar sa îmi cer voie și caut în lista mea melodii de la Taylor care să îmi exprime starea de spirit. Măcar așa își va da seama ce simt. Poate.

Dacă este atent.

La un moment dat, I didsomethingbad de pe albumul Reputationse aude puternic în mașină, dar nu mă deranjează pentru că dacă un bărbat vorbește prostii, atunci nu îi datorez nimic.

— Încă nu ai scăpat de obsesia asta, scumpo, zice mama pe un ton sarcastic din spate.

Îl aud pe Dylan chicotind, ceea ce mă face să mă îmbufnez deoarece simt ca sunt încolțită din cauza unei plăceri nevinovate.

— Nu voi scăpa niciodată, mă adresez celor doi și mă întind spre butonul de volum dând mai tare melodia, semnalând că nu vreau să continue acest subiect.

Melodia care urmează este Don'tblameme, așa că o schimb la următoarea, dar gestul pe care îl face Dylan mă ia prin surprindere. Apucă telefonul de pe consola dintre noi și da back, piesa precedenta începând din nou sa cânte.

Îmi dau ochii peste cap, dar nu vreau să fac o scena de față cu mama.

Încerc sa îmi păstrez calmul pentru această vizita la părinții lui Dylan. Nu i-am văzut mama de la ultima cina din casa lor, iar interacțiunea cu ea nu a fost ceva la care as vrea să mai asist.

Acum că vin și cu mama...ei bine, ma rog să se termine cu bine.

— Haideți, povestiți-mi ceva, spune mama dintr-o dată ceea ce mă face să mă fac mica în scaun.

Ce sa îi spun?

— Spune-ți-mi dumneavoastră ceva din copilăria Amayei, surâde Dylan privind în oglinda retrovizoare surprinzându-i mai mult ca sigur privirea mamei.

— Oh, Dumnezeule, râde mama.

Oh, nu!

Cine știe ce va scoate pe gură...

—Probabil dacă îți voi spune povestea asta îți vei da seama cât de prost minte Amaya, râde mama ducându-și mâna la gură ca estompeze sunetul.

— Credeți-mă, știu, Dylan îmi aruncă o privire scurtă, dar suficient cât să o surprindă pe a mea care a fost cam aceiași pe tot parcursul zilei - dezamăgită.

Energia lui se schimba, dar încearcă totuși sa păstreze aparențele de dragul mamei.

— Ok, atunci hai să îți povestesc cum reușește Amaya să răcească dacă o fărâmă de frig sau un picur de ploaie o atinge, mama se întinde un pic spre scaunele din față în timp ce Dylan da muzica mai încet.

Un zâmbet nostalgic joaca pe buzele lui Dylan la auzul vorbelor mamei.

Prin minte îmi trec momentele din Turcia când zăceam răcită în acea cameră de hotel cu febra și strănuturi care nu se opreau.

— Nu ai ce sa îi spui, mama! Dylan știe tot despre mine, îi arunc o privire scurtă.

El știe tot despre mine, dar eu ce știu despre el? Puținele lucruri pe care le știu sunt adevărate oare?

Vreau să opresc această discuție dintre ei și din cauză că nu vreau ca mama să îi povestească ceva despre mine. Nu acum, când sunt supărată pe el. Nu vreau ca el și mama să lege o relație mai profundă, doar ca peste câtva timp să îi spun că eu și Dylan ne-am despărțit. Vreau ca, cel puțin pentru un moment, cei doi să păstreze distanța. Mă va durea pe mine destul, nu e nevoie să o doară și pe mama.