Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 32

Mama s-a întors la multă vreme după ce eu și Dylan ne-am încheiat socotelile din dormitor. M-am panicat când am văzut că nu mai apare. Nu am vrut să îl alarmez din nou pe Dylan cu gândurile mele idioate, așa că i-am dat mamei un mesaj în care o întrebam pur și simplu ce face și a zis că e în taxi în drum spre casă.

M-am liniștit.

Mama a intrat pe ușă nu cu mere și portocale...ci cu trei sacoșe pline de...chestii.

Așa că, iată-mă în bucătăria apartamentului nostru împreună cu mama, sortând condimentele din coșuleț și înlocuindu-le cu mici borcane pe care mama zice că le-a găsit la reducere și că ne vor prinde bine.

Dylan este în living schițând la un proiect despre care nu vrea să îmi spună nimic. Mi-a zis să-mi văd de treabă cu mama căci mă va informa la un moment dat despre proiectul acesta și îmi va cere părerea.

O văd pe mama punând niște mărar uscat mărunțit într-unul dintre borcane, dar o face într-un mod absent. O urmăresc un timp, până ce îmi dau seama că mama are ceva. Este neliniștită și abătută.

— Mama, îi spun blând, oprind-o din ce făcea.

Îi trag scaunul de la masă și o îndemn să se așeze.

— Spune-mi ce te apasă, îi cer zâmbind ușurel spre ea.

Mama se uită spre ușa care face legătură cu livingul în care este Dylan.

— Ai ceva pe suflet, constat. Haide, mama! Spune-mi!

Mama se așează pe scaunul pe care i l-am oferit oftând.

— Sunt bine, schițează un zâmbet și își flutură mâna dreaptă în semn că nu e nimic de care să mă îngrijorez.

Știu că mama și cu mine nu prea ne împărtășeam necazurile, dar nu mai vreau să fie așa. Mă simt capabilă să o ascult și să găsim împreună o rezolvare.

— Mama, te rog! Lasă-mă să te ajut, îi cer punându-mi palmele peste ale sale.

Mama își strânge ochii, suturând din cap. Apoi, îi deschide și se retrage din atingerea mea. Privește fix spre masă, în ea ducându-se o luptă — să îmi spună sau nu.

— Amaya, draga mea... Nici nu știu de unde să încep..., își pune capul în palme scuturându-l.

Mă încrunt în timp ce îmi trag și eu un taburet și mă așez lângă mama.

— De unde poți, îi zâmbesc.

Poate a rămas fără job, nu i-a dat concediu așa cum a zis. Poate are probleme cu facturile. Poate sunt probleme de sănătate. Dar acum vreau să îmi spună pentru că nu mai sunt acea fată neajutorată. Am un serviciu bine plătit, am o stabilitate financiară. Am un iubit care mă susține necondiționat, și mai mult ca sigur mă va ajuta să găsesc o soluție pentru problema mamei dacă este una de care nu mă pot ocupa singură.

Acum, poate pentru prima oară în viața mea mă simt pregătită să îi ascult cu adevărat problemele mamei și să o ajut cu ce are nevoie.

— Se pare că lucrurile de care fugim ne găsesc oricum, într-un fel sau altul, dă din umeri apăsător.

Mă încrunt. Vorbește codat și nu mă ajută în a-i înțelege problema.

— Știi că..., tușește. Își trece o mână prin părul ei blond cu fire groase, dându-l în spate. Trebuie să îți spun un secret. Unul pe care am crezut că îl voi duce și eu în mormânt, așa cum a făcut-o tatăl tău, dă din cap frenetic încercând să se convingă până și pe ea că e mai bine să îmi spună.