Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 47

Sfârșitul de săptămână a trecut rapid pe lângă noi. Am profitat din plin pentru a ne încărca bateriile: am mers la sală, ne-am uitat la filme, am gătit și am făcut dragoste. În plus, am făcut curățenie în apartament pe melodiile lui Taylor Swift, spre iritarea lui Dylan.

Luni dimineață, la MAC, fiecare dintre noi s-a cufundat în treburi. Nu l-am văzut pe Dylan de când am intrat în biroul meu. Am vrut să luăm prânzul împreună, dar pentru prima oară, Dylan m-a refuzat, invocând lipsa de timp.

Era inevitabil ca Dylan să-și dedice mai mult timp muncii decât mie, dar nu credeam că voi simți vreodată un gust amar din cauza asta. Îmi amintesc zilele în care îl imploram să stea la firmă și să mă lase singură mai mult de trei-patru ore și-mi dau seama cât a evoluat relația noastră și cât de dependentă de el mă simt dacă nu vorbim câteva ore.

Trecuse deja de trei și jumătate, iar Dylan încă nu dăduse niciun semn când vom pleca acasă. Mi-am terminat treaba și mă plimbam ca o idioată prin birou. M-am așezat pe canapea, privind absent pe fereastră. Ce putea să facă de nu m-a căutat toată ziua?

M-am ridicat hotărâtă să-i fac o vizită. Am ieșit din birou și am traversat coridorul până la ușa lui.

— Nu!

M-am întors pe călcâie spre secretara responsabilă cu accesul în birourile domnilor Masson și, mai nou, al meu.

— Domnul Dylan are o videoconferință și a solicitat să nu fie deranjat, mi-a transmis ea pe un ton ordonat.

Mi-am îngustat ochii la ea. Nu era prima dată când Dylan avea videoconferințe și eu eram prezentă.

— De nimeni, a adăugat ea, rușinată că îmi interzice accesul în biroul iubitului meu.

Ce Doamne iartă-mă?

Dacă nu l-aș cunoaște pe Dylan aș paria că este cu o femeie acolo. Dar e doar munca pe care a neglijat-o de când mă cunoaște pe mine. Problema e că eu nu simt nicio diferență acum între faptul că m-ar putea înșela cu o femeie sau cu munca.

— Bine atunci. Am zâmbit fetei și m-am întors în birou.

Oricum, ar trebui să termine curând. Asta îmi spun în timp ce închid ușa biroului meu. M-am așezat la birou și mi-am scos telefonul. Am intrat pe Instagram și m-am uitat la poza pe care am postat-o ieri cu Dylan. Era tare drăguță. Eram în sala de sport din blocul nostru, iar poza era făcută în oglindă. Trupul transpirat al lui Dylan și șapca cu cozoroc îl făceau să arate ispititor.

Deși mi-am luat porția de dimineață, doar gândul la acest bărbat îmi provoca o dorință intensă. Apoi, îmi vine o idee șireată. Îmi deschid un nasture de la cămașa albă pe care o port și îmi făcut un selfie provocator. Apoi, o trimit lui Dylan cu un mesaj scurt: "Mă plictisesc..."

Trecuseră minute bune și acesta nu răspundea. Am trimis un emoticon care își dădea ochii peste cap. Dylan tot nu răspundea. Deși nu obișnuiam să cer atenția lui în halul ăsta, nu-mi vorbise toată ziua! I-am mai trimis un emoticon cu degetul mijlociu și am aruncat telefonul în geantă. Dacă aș fi venit cu mașina mea, acum aș fi fost în drum spre casă.

Într-un sfârșit - după ce m-am săturat să mă uit pe toate rețelele de socializare pe care le am, mi-am planificat ziua de mâine și am găsit o rețetă nouă pentru cina din această seară - ușa biroului meu se deschide. Dylan apare cu ochii ațintiți asupra mea, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă, iar mânecile cămășii suflecate.

— Cineva duce lipsă de atenție, a spus el pe un ton provocator.

— Cum a mers videoconferința? am întrebat eu, încercând să evit subiectul din cauza frustrării acumulate.