Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 22

Când ajung acasă de la mall Dylan iese din bucătărie cu o ștergare peste umăr. Este la bustul gol și într-o pereche de pantaloni scurți sport. Înghit în sec și zic un Doamne ajută-mă pentru a nu fi furată de peisaj. Nu mai este mult până trebuie să mergem și clar pe lista cu lucruri de făcut nu este sexul.

— Dă-mi să văd, spune și apucă punguța cartonată din mâna mea scoțând de acolo bucățile de satin.

— Hei! Mă întind să le apuc de la el din mână însă este mult prea înalt și nu ajung.

Le ridică și le desface în aer mârâind apreciativ precum un taur gata de cursă.

— Bravo, iubito! E perfect, apreciază el alegerea mea pe un ton mândru.

Le pune înapoi în punga pe care o așează pe comoda din hol. Mă ia de mână și se apleacă să mă sărute pe obraz.

— Ce face Martin?

Dylan mă trage de mână spre bucătărie unde sunt așezate pe masă două farfurii, iar pe plită este o tigaie.

— E bine. Te salută, îi transmit și mă întind un pic pe lângă el ca să văd ce pregătește.

— Sper că ți-e foame, spune el pe un ton care îmi cere să mănânc, de fapt.

— Am mâncat în oraș, îi transmit rugându-mă să nu facă un caz din asta.

— Dar ai mâncat asta, mă întoarce acum fiind aproape de tigaia de pe foc întrebând pe un ton jucăuș.

Dylan gătește pește, ceva ce îi iese absolut de bine. Nu cred că am gustat vreodată un pește mai bun decât cel pe care îl gătește Dylan. Câtă vreme eu eram în depresia aceia de incapabilitate nici măcar nu îi spuneam cât de bună era cina pregătită de el. Nu aveam chef să îi apreciez munca, deoarece nu voiam să deschid vreo conversație cu el. Așa că, probabil singurul indiciu cum că îmi place acest fel de mâncare a fost doar acela că mâncam tot din farfurie în comparație cu orice altceva ce gătea sau comanda.

— Cred că aș putea să fac o excepție pentru această seară. Este cel mai bun pește mâncat vreodată, îi fac în sfârșit mărturisirea.

— Știam eu, se aplaudă singur în timp ce merge să ia spatula de pe blat ca să miște peștele în tigaie.

Îmi dau ochii jucăuș peste cap și ies din bucătărie îndreptându-mă spre mica vitrină plină cu sticle de vin. Apoi, mă răsucesc brusc.

Dylan trebuie să conducă, deci peștele va fi servit fără un vin roșu dulce.

Mă frustrează asta la maximum. Îmi doresc atât de mult o seară frumoasă pentru noi doi. De fapt, îmi doresc doar seri frumoase și binecuvântate.

Mă scutur de frustrare și îmi iau din nou pe mine atitudinea de femeie puternică. Într-un mod sau altul, trebuie să fac această atitudine să se plieze pe mine de acum înainte, nu doar să o îmbrac. Trebuie să devin femeia puternică de care are nevoie Dylan. Și o să devin, datorită lui.

Respir profund și merg la baie, unde mă spăl pe mâini apoi, mă întorc în bucătărie fără să mă mai privesc în oglindă.

Deja, două farfurii pline stau așezate pe masă. Somonul și garnitura de legume aburesc, iar eu mă simt ca un copil când mă trântesc pe scaun și încep să înfulec fără să îmi pese dacă Dylan se uită în vreun mod stupid la mine.

După ce terminăm, eu spăl farfuriile, iar Dylan le șterge și le așează la locul lor. Este o activitate banală, dar eu o ador mai ales de când mi-am revenit.