Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 41

După ce ne-am luat la revedere de la Jay am urcat cu Dylan la etajul unde sunt birourile noastre.

— Ce s-a întâmplat?

Mâna lui Dylan este pe spatele meu, mângâindu-mă ușurel. Îmi ridic privirea spre el, dând de chipul său îngrijorat.

— Dacă are legătură cu mama, sigur putem rezolva. Pot să o ajut eu și să-mi amân ședințele. Iar pentru data următoare discutăm cu Anna.

— Nu! Nu, Doamne! Nu are legătură cu mama ta, te asigur, îi zâmbesc lui Dylan.

Iubitul meu deschide ușa de la biroul său și mă îndeamnă să intru.

— Mă gândeam la Nikolai, spun pe un ton mic.

Mă așez pe unul dintre fotoliile din încăpere și într-un gest de nervozitate încep să îmi freamăt mâinile. Dylan se apropie de mine și se așează pe vine, luându-mi mâinile în ale sale, oprind aceste gesturi de nervozitate.

— Anume?

Întrebarea sa nu este judecătoare, ci doar curios.

— Aș...,

Mi-e greu să vorbesc.

Nu am mințit când am zis că nu vreau să am vreo legătură cu el. Nu vreau. Dar vreau să vorbesc cu el, acum ambii având alte poziții unul față de celălalt.

— Vreau să vorbesc cu el.

Nu mi-e teamă că Dylan se va înfuria pentru că îmi doresc asta. Sau că se va supăra. Simt că undeva nu fac bine dorindu-mi asta, dar acea parte e prea mică și nu îi poate comanda părții care își dorește asta.

— Este dreptul tău, îmi zice Dylan simplu.

— Te deranjează?

Dylan se uită la mine cu un mic zâmbet.

— După toate cele întâmplate intre mine și el ăsta ar fi cel mai mic lucru care m-ar putea deranja. Știu că nu vrei să ai o relație cu el. Poate vrei răspunsuri și sunt conștient ca doar el ți le poate da.

Degetele lui Dylan se plimbă pe genunchii mei liniștitor făcându-mă să mă simt în siguranță. Și nu ma refer la loc, ci îmi dă siguranța să pot discuta cu el, că mă ascultă și înțelege.

— Mulțumesc, mă aplec ușor spre el și îi depun un mic sărut în colțul gurii.

***

Întâlnirea cu mama lui Dylan nu a fost deloc rea. Dacă ar trebui din nou să fac asta, nu m-ar deranja. Însă dacă ar fi mai multă lume care ar candida pentru acest post nu aș fi prima care s-ar oferi.

Nu am avut vreo problemă cu dânsa sub nicio formă, ci cu nivelul meu de competență în economie. Cifrele nu sunt punctul meu forte, și mi-a fost teamă să nu iasă această inabilitate la suprafață fix de față cu mama lui Dylan.

Dar nu s-a întâmplat nici asta.

În timp ce ne făceam azi treaba am descoperit că avem și puncte comune - ambele suntem organizate și fixiste. Dosarul predat domnului Masson a fost impecabil.

Am analizat din nou prima noastră întâlnire și am înțeles-o mai bine acum. Nu era nimic greșit în a ne privi relația cu scepticism. Eu eram paralizată iar relația noastră prea incipientă pentru a îl condamna pe Dylan la o viață în care să mă îngrijească.

Mama lui îi dorea binele, o viață frumoasă cu o femeie demnă de el - și nu o pot învinovăți deloc. Cu fiecare întâlnire cu mama sa, aceasta e mai deschisă și mai amabilă cu mine, iar asta e perfect.

Ajunși acasă de jumătate de oră, seara ne prinde în bucătărie pregătind cina. În timp ce Dylan toacă niște legume - activitatea sa preferată, eu privesc imaginea din fața mea. Cât de mult iubesc asta. Noi.

Cum viața mea a luat o așa întorsătură în câteva luni și cum, acum, sunt din nou în ordinea și liniștea mea, lângă bărbatul pe care îl iubesc.

Lumea măsoară timpul în ani, luni, zile, ore și minute. Mie-mi place să le măsor în momente.

A fost un moment când am ajuns în apartament și Ben era cu o femeie în pat.

A fost un alt moment în care am intrat în acea parcare și i-am spart oglinda lui Dylan. Apoi, un alt moment când ne-am reîntâlnit la companie. Au fost multe momente în care ne-am certat și altele în care am râs. A fost un moment în care am căzut pe scări și am aflat că sunt incapabilă de a merge. Și au fost o grămadă de momente pe care le-am petrecut cu Dylan aici, în apartamentul său. Când am aflat de Nikolai a fost un alt moment important. Iar ceea ce s-a întâmplat cu Ben a fost altul.

Iar ăsta a fost timpul meu. Momentele mele. Ele m-au adus aici, unde sunt. Ele mi-au adus fericirea pe care o resimt acum.

Îmi place mie o vorbă - E important ce privești, drumul sau destinația.

Deși mai am niște lucruri de rezolvat, asta e destinația mea.

Dylan.

Și nu contează momentele care m-au adus aici, ci că m-au adus.

— Unde ai fugit, iubito?

Dylan este în fața mea și mă uit spre cuțitul de pe masă care trebuia să îmi folosească în a felia cotletul.

— Ah, m-am pierdut un pic în gânduri, îi zâmbesc apucând cuțitul și începând să tai bucata de carne.

— E totul în regulă? La ce te gândeai?

Îngrijorarea din tonul lui Dylan mă face să îi zâmbesc pentru a-i transmite că sunt OK.

— Mă gândeam la cât de norocoasă am fost că am parcrus acest drum cu tine.

Dylan mă oprește din a toca puiul și mă ia de mână trăgându-mă în brațele sale.

— Suntem norocoși că ne-am găsit. Nu toți au norocul de a-și întâlni sufletul pereche, îmi spune mieros.

— Cât de frumos vorbiți, îmi ridic privirea spre el, ca să îi surprind un rânjet cât Zidul Chinezesc pe chip.

— Pot să îți vorbesc și altfel, mâna sa umedă de la legumele spălate îmi înconjoară sânul și strânge un pic.

Ah!

— Du-te învârte în orezul ăla, mă desprind rapid de el și mă întorc la treaba mea.

— Da, doamnă, râde zgomotos și pleacă de lângă mine începând să amestece în orezul care fierbe la foc mic.

Nemernic.

Bunăăăă!!

Capitolaș nouț pentru voi!!

Am zis să vă mai dau ceva care să nu vă țină cu sufletul la gură până la următorul...pentru că următorul e...cum să îi spunem oare? Interesant? Bine, e un pic mai mult decât interesant.

Sau să îl pun și pe acela? 🤔hm...?

Nu uitați însă, un vot sau comentariu ajută mult pentru ca povestea celor doi să ajungă și la alții, so hit that star, guys!

Vă cuprind!!!

See ya....soon!