Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 33

Zilele au trecut repede. Amaya m-a iertat și totul merge bine. A stat cu mama ei zilele acestea, le-au priit amândurora să petreacă timp împreună. Când am văzut-o atât de fericită cu mama ei am rugat-o să mai stea până vineri, dar nu a acceptat. Deși este lângă fiica ei, nu își poate părăsi casa. Azi este miercuri și particip la o scenă mult prea sentimentală pentru mine. Nu-mi amintesc să fi văzut una ca asta la mine și familia mea de o grămadă de timp.

— Să mă suni cât de des vrei, sunt aici pentru tine orice ar fi.

Nu știu dacă în vorbele mamei ei se ascunde un apropo legat de mine. Într-o seară, înainte de a adormi Amaya mi-a spus cum a găsit mama ei casa și că nu i-a convenit, ba chiar a crezut că sunt violent cu fiica ei. Mi-am înghițit propriul aer și m-am uitat șocat la Amaya. Nu îmi venea să cred că mama ei a crezut așa ceva. Adică, eram aproape mereu prezent când ele vorbeau la telefon sau pe Skype și nu mi se părea că are ceva împotriva mea.

Și, în mod cert, nu are. Doar că aș fi reacționat la fel dacă apartamentul în care locuiește fiica mea arăta...ei bine, așa cum arăta casa mea duminică dimineață când a venit dânsa. Dacă aș merge în casa fiicei mele și aș găsi așa ceva, l-aș pocni pe dobitocul cu care locuiește. Deci, cred că ar trebui să mă simt onorat că mama Amayei nu m-a luat la bătaie.

— Da, mama! Vreau să ai grijă de tine, și dacă ai nevoie de ceva să îmi spui mie. Promit că o să vin acasă în perioada următoare, vreau să îi arăt lui Dylan unde am crescut, spune zâmbind și se uită spre mine.

Sincer, aș vrea să mergem acum ca sa nu le doară atât de mult despărțirea, însă eu am un zbor spre Olanda, iar Amaya are o ședință importantă la birou. Lucruri care nu se pot amâna.

— Vă promit că o aduc repede acasă, o asigur pe mama ei, iar ea îmi zâmbește.

— Știu că o să o faci, mă împunge ușor cu indexul drept.

În aceste zile am cunoscut-o bine pe mama Amayei, mai ales după ce eu și Amaya ne-am...rezolvat conflictul. Este o femeie cu capul pe umeri, de la care fiica ei a avut ce să învețe. Mă bucur că este atât de deschisă și că are o relație așa de bună cu iubita mea. Amaya merită doar ce este mai bun în lumea asta.

Ca și fizic, seamănă mult cu Amaya, doar că are niște șolduri mai late. Chipul îi este brăzdat de ceva riduri de la greutățile prin care a trecut de când nu mai este soțul ei, dar le ascunde bine. Este la fel de mică de înălțime și adoră să poarte treninguri când este în casă.

Poate nu aș da greș dacă i-aș cumpăra unul de Crăciun...

Îmi sună telefonul și văd că este Josh, așa că nu îi răspund. Cu părere de rău privesc spre cele două femei care se strâng puternic în brațe și le transmit că a ajuns Josh. Am obligat-o, practic, să meargă cu avionul ca să nu facă mai bine de jumătate de zi pe autocar. I-am spus că nu accept un refuz decât dacă are vreo problemă de sănătate care să o împiedice să folosească acest mijloc de transport.

Apuc geamantanul de mărime medie cu care a venit doamna Steward și le urmez spre ieșire.

— O conduc eu pe mama ta la mașină, vin repede, îi transmit și o sărut repede pe creștet. Nu mai plânge, te rog, îi șterg urma de lacrimă de pe obraz și încerc să opresc să mai aibă contact fizic cu mama ei pentru a opri această despărțire în bocete.

— Sună-mă când ajungi acasă, îi strigă Amaya mamei ei înainte să închid ușa de la intrare și să o urmez spre lift.

Ajung la ușa care ne scoate în briza caldă de afară și o deschid, ținând-o pentru mama iubitei mele. Îl văd pe Josh cum stă rezemat plictisit de mașina neagră, dar când mă vede își ia o poziție demnă.