Învață-mă să iubesc! Vol. II - Umbrele trecutului

CAPITOLUL 44

Când vântul călduț de afară ne atinge îl simt pe Dylan cum se relaxează ușurel.

Ne-am luat la revedere de la Nikolai și am plecat din biroul său după acele mulțumiri și promisiunea de care nu sunt încă sigură că o să mă țin. Nu a mai zis nimic, doar mă privea de parcă mă cunoștea de o viață, iar asta m-a făcut să mă simt foarte inconfortabil.

Dylan se oprește și îmi da drumul mâinii, atingându-și pieptul de parcă l-ar durea. Îl văd cum mușchii feței i se tensionează și se încruntă încercând să respire.

— Ești bine?

— Sunt bine, zice repede gesticulând cu mâna care îi era pe piept.

Dylan se îndreaptă de spate cu respirația întretăiată vrând să îmi arate că este bine, dar îl cunosc mai bine de atât.

— Conduc eu, spun întinzând mână spre el pentru a-mi ceda cheile.

Ce-i drept, nu i-am mai condus mașina niciodată și din ce știu eu bărbații nu își lasă amicele pe mâna nimănui, cu atât mai puțin femeilor. Până și Ben era așa. Nu i-am condus niciodată mașina, singurul meu loc în mașina sa era scaunul pasagerului.

Însă Dylan mai sparge o convingere când îmi dă cheile fără să se gândească. Cu toate ca ar fi putut lăsa o urma de îndoială din cauza istoricului nostru. Mașina asta a fost lovita de către mine.

Zâmbesc și plec spre mașină, cu el la jumătate de pas în spatele meu.

Urcăm în mașină, iar când o pornesc aceasta toarce de parcă mi-ar ura bun venit. De parcă m-ar cunoaște personal și abia aștepta să ne jucăm împreună. Zâmbesc ușurel.

Poate o să îmi fac un obicei din a o conduce.

Ies pe bulevard, iar la oprirea la un semafor mă uit spre Dylan.

Cu geamul deschis și vântul suflându-i părul, iubitul meu privește în gol. Trăsăturile îi sunt atât de întunecate încât îmi vine să ating fiecare cută și să îl fac să creadă că nu e vina sa. Știu că se gândește la Yana.

Iar eu nu știu ce să fac ori să-i spun.

Dylan mereu știa ce să îmi spună, cum să mă facă să mă simt mai bine, iar eu sunt un zero barat la asta. Nu știu ce aș putea să îi spun astfel încât se se simtă mai bine.

Semaforul indică verde și o calc vrând să ajungem repede acasă.

Dylan nu se simte bine. Este palid și mici picuri de transpirație îi acoperă fruntea.

Când ajung în parcarea de la complexul de apartamente parchez direct.

O fi sau nu momentul potrivit, eu ma simt mandra de mine că am parcat atât de repede și atât de bine.

Coborâm ambii simultan și când ajungem în fața mașinii întind mână spre Dylan pentru a-l prinde și a-i transmite ca sunt aici pentru el, la fel cum a fost și el mereu prezent pentru mine.

Drumul până în apartament pare a fi mai lung decât a fost vreodată. Dylan e cu un pas în spatele meu iar pentru starea în care este acum as vrea sa fie lângă mine pentru a-i putea analiza mișcările.

Sunt mai multe scări decât de obicei.

Sau asa mi se pare mie.

N-am optat pentru lift deoarece cred ca dacă îl închid pe Dylan într-un spațiu atât de mic o sa facă infarct.

Eu am încuiat ușa când am plecat, așa că sunt la mine cheile. Le scot din geantă și răsucesc de două ori cheia în broască, lăsând ușa larg deschisă pentru ca Dylan să fie primul care intră.