Shadow of Desire

5

**Din perspectiva lui Grace**

Ies din mașină în clipa în care se oprește în fața unei case mari. Deși impresionantă ca dimensiune, nu se compară cu grandoarea conacului pe care tocmai îl părăsisem. Privirea mi se plimbă prin împrejurimi, analizând fiecare detaliu. Observ că există pază și aici, dar numărul gărzii este mult mai mic decât cel văzut la conac.

„Unde suntem?” întreb, cu o notă de îngrijorare în voce, în timp ce cei doi bărbați care m-au târât — la propriu — de lângă tatăl meu la ordinele lui Elio, se poziționează de-o parte și de alta, ca niște santinele.

Își schimbă priviri rapide, ignorând complet întrebarea mea. Unul dintre ei mă împinge ușor din spate, forțându-mă să merg înainte.

La naiba... gândesc, iritată de tăcerea lor.

Cu un oftat resemnat, încep să merg spre intrare, încercând să evit o altă împingere. Sunt luată prin surprindere când ușa se deschide brusc, dezvăluind o femeie care pare să fie de vârsta tatălui meu. După îmbrăcămintea ei, îmi dau seama repede că este menajera. Zâmbetul ei se lărgește când mă vede, dar nu știu cum să reacționez. Încă nu înțeleg pe deplin de ce sunt aici. Sunt ostatică, ținută de Elio până când tatăl meu va găsi o modalitate de a mă salva? Sau sunt doar o invitată în acest aranjament ciudat?

„Voi prelua eu de aici, băieți,” spune femeia cu încredere, adresându-se celor doi bărbați. Vocea ei e calmă, dar autoritară, surprinzându-mă prin felul ușor cu care îi îndepărtează.

Unul dintre bărbați deschide gura pentru a obiecta. „Dar, doamnă, ea este fiica lui—” începe el, dar se oprește când menajera ridică o mână, făcându-l să tacă cu un simplu gest.

„Stăpânul m-a informat deja despre identitatea ei,” spune ea cu o încredere rece. „Știu cine este. Puteți pleca acum.”

Tonul ei este atât de sigur, atât de autoritar, încât nu pot să nu simt un respect reținut pentru ea. Este clar că nu se teme să-și mențină poziția, chiar și în fața oamenilor lui Elio. Cei doi schimbă din nou priviri, apoi se retrag fără un cuvânt.

Femeia mă ia de braț, gentil dar ferm, și mă conduce înăuntru. Casa e caldă și primitoare, un contrast izbitor față de răceala pe care am simțit-o în mașină.

„Eu sunt Eleonor,” se prezintă ea cu un zâmbet larg. „Tu și cu mine o să ne înțelegem de minune.”

Îi ofer un zâmbet timid în schimb. „Eu sunt Grace Caruso,” spun, deși mi se pare ciudat să mă prezint aici, în asemenea circumstanțe necunoscute.

Ea dă din cap cu o expresie cunoscătoare, de parcă ar fi auzit deja tot ce era de știut despre mine. „Știu,” spune cu blândețe. „Lasă-mă să-ți arăt camera. O să stai aici pentru moment.”

Lejeritatea cu care rostește acele ultime cuvinte — pentru moment — îmi trimite un fior pe șira spinării. O urmez pe scări, gândurile amestecându-se haotic. Ce vrea să spună? Cât timp ar trebui să rămân aici? Zile? Săptămâni? Mai mult?

Pe măsură ce traversăm holurile, observ cât de bine întreținut este totul — podele imaculate, pereți impecabili, decorați cu artă rafinată. Locul acesta, deși nu la fel de mare ca și conacul, emană o eleganță discretă. Dar ceva la el mă face să simt că e, de fapt, o colivie aurită.

„Așadar,” începe Eleonor în timp ce mergem, „înțeleg că s-ar putea să te simți confuză, poate chiar speriată. Dar nu trebuie să te îngrijorezi. Eu sunt aici să mă asigur că te simți confortabil pe parcursul șederii tale.”

„Confortabil?” repet, neîncrezătoare. „Tocmai am fost luată de lângă tatăl meu împotriva voinței mele. Confortul nu prea e pe lista mea de priorități acum.”

Eleonor mă privește peste umăr, iar expresia i se înmoaie. „Înțeleg. Chiar înțeleg. Dar crede-mă când îți spun că putea fi mult mai rău. Elio nu e cunoscut pentru faptul că arată milă față de cei care îl trădează, dar tu… tu ești specială.”

„Specială?” mă încrunt. „Cum?”

Se oprește în fața unei uși mari, sculptate cu măiestrie, și o deschide, făcându-mi semn să intru. Camera dincolo de ușă e luxoasă, mult mai rafinată decât mă așteptam — un pat mare cu lenjerii de pluș, o zonă de relaxare și o fereastră care oferă o priveliște uimitoare asupra grădinilor domeniului.

„Ești pârghia lui,” spune ea încet, închizând ușa în urma noastră. „Tatăl tău a făcut o greșeală. Elio te ține aici ca să se asigure că va învăța o lecție. Dar... îți oferă și ție o șansă. Nu te-ar ține aici dacă nu ar vedea ceva în tine.”

Îmi încrucișez brațele, încercând să înțeleg ce vrea să spună. „Ce vrei să spui?”

Eleonor oftează și se așază pe marginea patului, privindu-mă cu o expresie blândă, dar serioasă. „Elio e periculos, fără îndoială. Dar nu e lipsit de rațiune. Dacă ar fi vrut să-ți facă rău, ar fi făcut-o deja. În schimb, te-a pus aici, într-o casă, nu într-o celulă. Există un motiv pentru asta.”

Mă așez pe un fotoliu din apropiere, simțind greutatea cuvintelor ei. „Și acum ce? Trebuie să aștept până când tatăl meu va găsi o modalitate de a mă salva?”

Eleonor își înclină capul ușor. „Poate. Sau poate e mai mult decât doar așteptare. Elio testează loialitatea tatălui tău, da. Dar te observă și pe tine.”

„Mă observă?” Inima îmi tresare. „Pentru ce?”

Ea zâmbește abia vizibil. „Asta, nu știu. Dar nu l-aș subestima, Grace. Elio are un mod aparte de a vedea oamenii așa cum sunt cu adevărat.”

Un fior îmi străbate corpul la gândul ăsta. Dacă totul este un joc de putere și manipulare, habar n-am ce rol trebuie să joc. Dar un lucru e clar: nu sunt doar ostatică în această situație. Sunt o piesă pe tabla de șah a lui Elio, iar eu nu am nicio idee despre cum se va desfășura jocul.