Shadow of Desire

11

**Din perspectiva lui Grace**

Ca și ieri dimineață, sala de mese unde toată lumea se adună pentru micul dejun e la fel de plină de viață și de agitație. Aerul e îmbibat de aroma de omletă și bacon, iar vocile bărbaților umplu spațiul, discutând despre subiecte banale. Aproape că sunt uimită. Acești bărbați, gărzi care lucrează pentru temutul Elio Domenico — oameni de la care te-ai aștepta să discute despre afaceri periculoase sau jocuri de putere — vorbesc despre meciul de fotbal de aseară, ca niște tipi obișnuiți la un pub local.

Cu trei farfurii de omletă, bacon și salată echilibrate pe brațul stâng, mă simt ciudat de capabilă, în ciuda faptului că n-am fost niciodată chelneriță. Mă surprind pe mine însămi cu cât de ușor mă mișc, așezând farfuriile în fața bărbaților. Eleonor mă urmează îndeaproape, și împreună servim micul dejun ca o echipă bine coordonată. Bărbații abia dacă ne observă, prea captivați de conversațiile lor.

Pentru o clipă, simt un fel de ușurare ciudată. Cel puțin pentru moment, nu trebuie să mă confrunt din nou cu o situație ca cea de ieri. Am avut parte de destulă dramă pentru o viață întreagă.

Dar apoi, în cameră se face liniște, aproape înfiorător de liniște, și simt că tensiunea se schimbă. Corpul mi se încordează instinctiv, și știu imediat de ce. Elio a intrat.

Pășește în încăpere ca și cum ar fi stăpânul lumii — ceea ce, într-un fel, chiar este. Îmbrăcat impecabil într-un costum care pare făcut pe comandă, Elio își ia locul la capul mesei. Costumul îi vine prea bine, fiecare linie și cusătură accentuând puterea pe care o emană. Există ceva tulburător de magnetic în felul în care se mișcă. Simpla lui prezență impune atenție, făcând fiecare bărbat din încăpere să stea puțin mai drept, puțin mai precaut.

*Ce?* mă surprind gândindu-mă. *Am gândit că Elio arată... bine?*

Mă scutur mental. *Ce e în neregulă cu mine?* E periculos, arogant, și motivul pentru care sunt blocată aici, plătind pentru greșelile tatălui meu. Nu pot să mă las influențată de apariția lui, oricât de greu ar fi să ignor asta.

„Bună dimineața, domnule Domenico,” îl salut, forțând un zâmbet timid în timp ce așez ultima farfurie pe masă.

Privirea lui ascuțită se oprește asupra mea, și văd un mușchi zvâcnind în maxilarul lui la tonul meu formal. Nu-i place că îi spun „domnule Domenico,” asta e clar. Dar refuz să mă adresez lui altfel. Are treizeci și ceva de ani, trăiește într-o lume de putere și crimă, iar eu sunt doar o fată de optsprezece ani prinsă în focul încrucișat.

„*Buongiorno, Grace,*” răspunde el neted, vocea lui joasă și încărcată de acel inconfundabil farmec italian. Privirea lui rămâne asupra mea cu o clipă prea mult, făcându-mi inima să bată mai tare într-un mod pe care mi-aș dori să nu-l simt.

Mă retrag repede în bucătărie cu Eleonor, sperând să pun puțină distanță între mine și tensiunea pe care o aduce prezența lui Elio. Ne așezăm la masa mică din bucătărie, ciugulind din propriile farfurii de mic dejun. Încerc să mă concentrez pe orice altceva decât pe nodul care mi se formează în stomac, dar din când în când, nu mă pot abține să arunc câte o privire spre el prin ușa deschisă. Îi dă ordine oamenilor săi pe un ton serios, atitudinea lui fiind strict profesională. Totuși, de mai multe ori, îl prind uitându-se către mine, de parcă m-ar urmări la fel de mult pe cât îl urmăresc eu pe el.

Un roșu cald îmi urcă pe gât, și mă cert în gând. *Oprește-te, Grace.*

Un chicotit blând de la Eleonor mă scoate din gânduri. Mă întorc spre ea, observând privirea ei amuzată. Zâmbește cunoscător, și simt cum îmi urcă instantaneu rușinea.

„Eu... Eu nu—” bâigui, știind exact la ce se gândește.

„*Cara,*” spune ea, cu acel ton cald și tachinător pe care îl folosește mereu. „E normal să observi pe cineva ca Elio. E... greu de ignorat.”

„Nu sunt...” încep din nou, dar cuvintele sună goale. Nu e că îmi place de el, e doar... imposibil de privit în altă parte.

Ea îmi oferă un zâmbet complice, ochii ei întunecați sclipind cu șotie. „Doar fii atentă, Grace. Cu bărbați ca el, nu știi niciodată ce e real și ce e doar un joc.”

Cuvintele ei plutesc în aer, și îmi dau seama că au un sâmbure de adevăr. Elio joacă mereu un joc, mereu calculează. Și nu pot să mă las transformată într-un alt pion pe tabla lui. Oricât de tentant ar putea fi.

Inspir adânc și încerc să mă concentrez pe micul dejun. Trebuie să-mi reamintesc mereu: Elio e periculos. Nu pot să mă las distrasă de farmecul lui, de puterea lui, sau de felul în care costumul îi vine atât de perfect. Dar undeva, adânc în mine, știu că asta va fi mai dificil decât mi-am imaginat.