Shadow of Desire

35

**Perspectiva lui Grace**

Râsul meu isteric răsună în subsolul pustiu al casei unde sunt ținută captivă. Sunetul se lovește de pereții reci și goi, umplând spațiul cu un contrast ascuțit față de liniștea sufocantă din jur. Scuip sângele adunat în gură din cauza loviturii primite de la gorila însărcinată să "se ocupe" de mine. Pentru câteva momente, brutei i se citește pe chip o ușoară ezitare, surprins de reacția mea. Ochii lui se îngustează de confuzie, dar apoi, de parcă i-ar fi fost rănită mândria, își reia asaltul, lovindu-mă cu mai multă forță, pumnii lui căzând cu greutate asupra corpului meu.

*Ducă-se dracului...*  

Lovitura asta e diferită. Forța din spatele ei mă lasă fără aer, iar pentru o secundă mă lupt să respir.

"Unde se ascunde Elio Domenico?!" răcnește bărbatul, vocea lui plină de frustrare și greutatea ordinelor primite, ca și cum strigătul ar putea să scoată adevărul din mine.

Gâfâi după aer, inhalând adânc odată ce durerea se domolește suficient încât să pot respira din nou. Capul mi se lasă pe spate, sprijinindu-se de suprafața dură a scaunului, ochii îmi rămân închiși, iar corpul caută instinctiv un moment de repaus de la asalt. Gândurile îmi zboară, pentru o clipă. Dacă Elio nu m-ar fi răpit, probabil aș fi acum în patul meu de acasă, bucurându-mă de plăcerea simplă de a nu face nimic. Toată această groază n-ar fi avut loc. Dar, dintr-un anumit punct de vedere, ar fi fost o tragedie să nu-l fi întâlnit.

Sigur, relația noastră nu e tocmai o poveste de basm. Departe de asta. Dar dacă idioții ăștia cred că-l voi trăda pe Elio, sunt chiar mai proști decât par. Ideea că l-aș vinde? Ridicolă.

"Și ce te face să crezi că știu unde este Elio?" întreb, ridicând în sfârșit capul și întâlnindu-i privirea prostului din fața mea. Vocea mea e plină de sfidare, fiecare cuvânt livrat cu o intensitate voită.

Palmă pe care mi-o trage peste față e rapidă și violentă, întorcându-mi capul într-o parte. Gustul metalic al sângelui revine când îmi mușc limba de la impact. Durerea mă arde, dar refuz să-i dau satisfacția unui gest de slăbiciune.

"Nu te juca cu mine. V-am văzut împreună," mârâie el, vocea lui mustind de furie.

Scuip din nou, sângele pătând podeaua. De data asta, țintesc spre pantoful lui – și nimeresc exact. Iritarea lui e evidentă, maxilarul i se încordează, iar pumnii îi tremură de furie abia stăpânită. Nu mă pot abține să nu zâmbesc, simțind o satisfacție întunecată. L-am enervat, și știu că abia așteaptă să-mi mai aplice câteva lovituri „din partea casei”.

"Doar pentru că ne-ai văzut împreună nu înseamnă că îmi spune tot," spun, vocea mea calmă, de parcă discutăm despre vreme. "Nu e treaba mea, așa că de ce m-ar interesa unde își ascunde toate secretele?"

Mâinile lui se încleștează, încordându-și mușchii brațelor, și se vede clar că se abține cu greu să nu-și piardă cumpătul. Pot să simt cum corpul lui tremură de dorința de a mă răni mai tare.

"O să regreți asta, să știi," șuieră printre dinți încleștați, cuvintele lui pline de venin. "O să regreți că nu colaborezi cu noi."

Apoi pleacă trântind ușa în urma lui, lăsând aerul rece și stătut din subsol să se întoarcă la tăcerea de dinainte.

*Unde naiba e Elio?* Ce-l reține atât de mult să mă găsească? Inima îmi bate cu putere, nu de frică – nu, de mult mi-au scos frica din mine – ci de frustrare. Cât timp mai trebuie să suport asta? Cât timp până când o să vină?

Realitatea situației mele apasă greu asupra mea. Frânghiile care-mi taie încheieturile, gustul metalic al sângelui în gură, aerul rece care pare să pătrundă până în oase – toate sunt un memento sumbru al pericolului în care mă aflu. Dar, mai mult decât atât, incertitudinea e cea care mă macină. Elio e multe lucruri, dar nu e neglijent. Nu m-ar lăsa aici să putrezesc… nu-i așa?

Nu. Refuz să cred asta. Dacă e ceva ce știu despre el, e că întotdeauna e cu câțiva pași înainte. Și dacă am învățat ceva despre omul ăsta, e că întotdeauna are un plan. Dar, Dumnezeule, dacă mai întârzie mult, poate că n-o să mai aibă ce să salveze.