Shadow of Desire

19

**Din perspectiva lui Grace**

Este șase dimineața, și sunt deja îmbrăcată și pregătită pentru ziua care urmează. După o noapte surprinzător de liniștită, evenimentele de ieri—urmărirea, focurile de armă, scăparea ca prin urechile acului—par acum un coșmar îndepărtat. E ciudat cum mintea mea a reușit să pună haosul deoparte, ca și cum nici măcar nu ar fi fost real. Ies din cameră, așteptând să o găsesc pe Eleonor în bucătărie, cu zâmbetul ei cald obișnuit, gata să mă întâmpine. Dar când intru, bucătăria este goală.

Mă încrunt, puțin îngrijorată. Eleonor e întotdeauna trează înaintea mea, pregătind micul dejun. Poate încă se odihnește după ce a trăit în seara trecută. Mă pregătesc să merg la camera ei să o verific, dar o bătaie puternică la ușa din față mă oprește în loc. Lovitura este fermă, autoritară, și știu imediat cine este.

Nimeni nu ar ajunge până la ușă fără să fie lăsat de gardienii care patrulează.

Inima îmi tresare când mă apropii de ușă, descuind-o cu prudență. În momentul în care o deschid, sunt întâmpinată de expresia furioasă, ca un uragan, a lui Elio. Maxilarul îi este încleștat, iar ochii îi ard de o furie abia stăpânită. Fac instinctiv un pas înapoi, făcând loc să intre. El pășește înăuntru cu o intensitate care umple încăperea, iar eu închid ușa în urma lui.

"Unde este Eleonor?" mă întreabă, vocea lui rece și controlată, dar tonul glacial e suficient să-mi trimită un fior pe șira spinării.

Înghit în sec, simțind tensiunea din aer. "În camera ei, cred. Nu s-a trezit încă, probabil că încă se recuperează după trauma de aseară..." Vocea mi se stinge când îl aud scoțând un mârâit ascuțit, frustrat. Privirea lui devine letală, și simt instantaneu că am spus ceva greșit.

Sunt pe cale să mă retrag și mai departe când observ ceva ciudat—o dâră roșie care i se prelinge pe palmă. Ochii mi se măresc de șoc. "Ești rănit?" întreb, vocea îmi tremură ușor de îngrijorare în timp ce mă apropii de el fără să mă gândesc.

Elio îmi aruncă o privire ucigătoare, dar nu dau înapoi. "Nu e nimic serios," mormăie el, încercând să treacă cu vederea, dar nu pot ignora sângele care i se scurge din mână.

Fără să cer permisiunea, îi spun, "Lasă-mă să te ajut."

Pentru o clipă, mă privește de parcă ar cântări dacă poate să aibă încredere în mine. Apoi, după o eternitate parcă, dă din cap ușor și mă conduce spre dormitorul lui. Mișcările îi sunt rigide, și pot simți furia clocotind în el, dar mă lasă să mă ocup de rană.

Odată ajunși în camera lui, adun proviziile de prim-ajutor și mă așez lângă el pe pat. Mâna lui e mare și puternică, iar vederea rănii îmi provoacă o strângere de inimă. Tăietura pare a fi făcută de un cuțit—este ascuțită, dar nu suficient de adâncă încât să producă daune serioase. Suflu ușurată, știind că ar fi putut fi mult mai grav.

Pe măsură ce încep să curăț rana, Elio mă privește atent, ochii lui nefiind niciodată departe de fața mea. Simt cum îmi crește temperatura în obraji sub privirea lui intensă. E neliniștitor, dar și... ciudat. Ca și cum ar exista ceva sub acea privire, ceva ce nu pot să identific.

Mâinile îmi se mișcă atent, dezinfectând rana și înfășurând-o cu grijă în bandaj. Încerc să mă concentrez pe sarcină, dar e greu să ignor senzația privirii lui asupra mea, felul în care aerul dintre noi pare mai greu decât de obicei. Când termin, leg bandajul și îmi ridic privirea spre el, doar pentru a-l găsi privindu-mă cu aceeași expresie de nepătruns.

Apoi, dintr-o dată, vorbește. "Mergem să-ți vezi tatăl."

Cuvintele mă iau complet prin surprindere. Mâinile mi se opresc, și clipesc la el, nesigură dacă am auzit bine. "Tatăl meu?" întreb încet, încercând să procesez ceea ce tocmai a spus.

El dă din cap, fața lui rămânând impasibilă. "Da."

Aș vrea să-l întreb de ce—de ce acum, după tot acest timp, mă duce să-mi văd tatăl. Dar ceva în tonul lui îmi spune să nu cer explicații. Elio nu e genul de om care să-și justifice deciziile. Încuviințez din cap, înghițindu-mi curiozitatea și amestecul de emoții care mă copleșește.

În ciuda a tot, în ciuda haosului în care s-a transformat viața mea, îmi e dor de tatăl meu. Iar ideea de a-l vedea, chiar și în aceste circumstanțe, îmi aduce un sentiment ciudat de confort.

Îi întâlnesc din nou privirea, și pentru o clipă scurtă, cred că văd ceva în ochii lui—ceva mai blând, poate chiar regret. Dar dispare instantaneu, înlocuit de masca rece obișnuită.

„Fii pregătită într-o oră,” îmi ordonă, ridicându-se. Nu-mi dă timp să răspund înainte să iasă din cameră, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

Stând acolo, mintea îmi fuge în toate părțile. De ce face asta? De ce acum? Și, mai important, ce se va întâmpla când îmi voi revedea tatăl?

Nodul din stomac mi se strânge, dar pun întrebările deoparte. Voi avea răspunsuri destul de curând.